Era într-o sâmbătă mare la sfârșitul anilor 80. Eu, cu încă câțiva prieteni de-ai mei, studenți și ei la filologie, luându-ne inima în dinți,am decis să vizităm, Mănăstirea Japca, una din putinile mănăstiri, „vii” la acea vreme. Pe atunci se considera manieră de prost gust să privești mai atent la cei care se aflau în lăcașul sfânt, alături de tine. Noi, studenți adolescenți nu ne uitam prin jur mai mult de frică să nu cumva pe noi cineva să ne recunoască, dar nu noi să vedem pe alții. Și totuși ,la momentul când toți cei prezenți din biserică îngenuncheaseră, am reușit să observ, aruncând o privire fugitivă pe deasupra capetelor smerite, că cineva nu îngenunchease. Mare nesimțit, îmi veni primul gând , ca mai apoi să-mi fie rușine pentru neghiobia la care mă gândisem. Omul îngenunchease de rând cu toată lumea, doar că era cu două capete mai sus ca toți ceilalți și de aceia părea că stă în picioare. Omul cu două capete mai sus decât toți era un tânăr profesor de la noi de la Universitate. Profesor de literatură universală. Numele şi cine este acel profesor am aflat mult mai târziu, atunci, în biserica mănăstirii Japca, mi s-a întipărit în memorie privirea acelui om. Dânsul se ruga Domnului deschis, nu pe furiș ca noi bunăoară, de parcă nu îi era frică ca cineva poate să-l recunoască. Era mândru , calm, și cel mai important ,hotărât că ceia ce face, e corect și deci face cu bună știință și bine gândit. Telepatic probabil ,instantaneu, privirile noastre sau întâlnit.
Nu știu ce a fost și ce sa întâmplat, dar acea privire fulger, a profesorului de universală, ca prin miracol mi-a îndreptat spatele, mi-a ridicat capul ascuns printre umeri și principalul – principalul îmi alungase frica din oase că cineva poate să mă recunoască și să mă toarne la facultate. Acea privire a Omului cu două capete mai sus decât toți mi-a marcat destinul. De atunci nici o dată, orice aș fi făcut, nu am făcut –o din frică pentru eventuale consecințe păguboase pentru mine.
Întotdeauna mi-a plăcut să cred că acea primă întâlnire cu domnul profesor de universală Andrei Golban în Lăcașul Mănăstirii Japca nu a fost întâmplătoare. Au urmat ani și ani, pe parcursul cărora eu devenisem cu Andrei Golban nu numai cunoscuți dar și prieteni. Mă consider onorat și fericit că am fost printre prietenii lui. Și nu pentru că domnia sa, devenise, între timp, Academician și rector a uneia dintre celei mai prestigioase instituții de învățământ superior, nu numai de la noi, dar și departe de hotarele ei. Nu desigur. Pentru că noi am devenit prieteni încă de pe timpurile când Andrei era doar un simplu profesor universitar iar eu un simplu învățător de școală. Deși anii vârstei care ne despart nu sunt mulți la număr, mereu l-am considerat pe Andrei Golban un al doilea tată al meu, care găsea cele mai înțelepte sfaturi şi cele mai puțin dureroase rezolvări de probleme ale vieții. Autoritatea domniei sale era atât de mare că nu puneam nici pe o clipă la îndoială deciziile sale. Știam că dacă Golban a spus că-i așa, înseamnă că altfel nu putea să fie. Deciziile le lua fulgerător. Acest fapt mereu mă impresiona și în același timp îmi insufla o încredere enormă în propriile forțe. Nu pot spune de domeniul căror științe tine capacitatea sa enormă de muncă și capacitatea de selectare a soluțiilor corecte, dar cert este că, Uneori mi se crea impresia că era vizionar. Altminteri cum ar fi de explicat, bunăoară faptul, că atunci, când toți deschideau restaurante, benzinării și magazine, el a împrumutat bani și a deschis un centru medical și farmaceutic, care ulterior a devenit cunoscut în toată lumea. L-am întrebat într-o zi cum de i-a venit ideea să investească anume într-un astfel de business? Mi-a răspuns simplu. Nu e business atunci când salvezi vieți omenești. E un destin.
