Vocea Basarabiei: Astăzi avem o invitată specială, este dna Margareta Cemîrtan. Margareta Cemîrtan este autoare a trei cărți și în aceste cărți a scris despre viața pe care a petrecut-o în Gulag, despre suferințele familiei ei. Mai întâi, felicitări, ați împlinit o vârstă frumoasă, dna Margareta, toată prețuirea, tot respectul pentru cine sunteți și pentru ce faceți. Atunci când v-am invitat la emisiune, așa v-am spus: „Dna Margareta, vă invit să veniți la Vocea Basarabiei să vorbim despre cum era sărbătorit Crăciunul departe de casă, acolo, în Siberii de gheață”. Și dvs. ați spus că în copilărie nu ați avut momente frumoase de Crăciun…
Margareta Cemîrtan: Nu am avut!
Vocea Basarabiei: De ce?
Margareta Cemîrtan: Așa erau condițiile. Eram atât de săraci, încât nu aveam cu ce sărbători, eram bucuroși să avem măcar trei cartofi pe zi, nu că să sărbătorim cu ceva băutură ori cozonac, ori crăciunei, ori alte bucate. Dar în bordeiul nostru era ca și în biserică – ne rugam. Bunica se scula mai dimineață, când știa ea că-i Crăciunul, mai cu zâmbet pe față, și ne spunea: „Astăzi e Ajunul Crăciunului sau e Sfântul Crăciun, hai să ne rugăm, azi ne rugăm aparte, alte rugăciuni”. Numai asta țin minte – rugăciuni, rugăciuni, rugăciuni…
Vocea Basarabiei: Și aici, în interior, oricum era sărbătorită Nașterea Domnului?
Margareta Cemîrtan: Da. De ce era sărbătorită? Fiindcă noi toată speranța o aveam la Dumnezeu, că El este, iată s-a născut, iată trebuie să-L sărbătorim, să-L venerăm și să tragem nădejdea anume la El, la Iisus Hristos, la Maica Domnului și la toți sfinții. În toată ziua, la noi erau pomeniți sfinții pe care îi știa bunica. Eu mă miram foarte mult de creștinătatea ei, că tare evlavioasă era. Eu cred că, datorită ei, noi am și scăpat de acolo. Erau mulți săteni de-ai noștri în cătunul cela, poate ei primeau câte un pachet de acasă, avea cine să le trimită, poate ei făceau Crăciunul și Paștele, dar noi – nu.
Vocea Basarabiei: Dar cum definiți dvs. relația omului cu Dumnezeu?
Margareta Cemîrtan: Relația omului cu Dumnezeu e foarte simplă. Dacă crezi, El este în sufletul tău, dacă nu crezi, te îndoiești și te mai „ajută” cineva, de-alde comuniști, care au zis că Dumnezeu nu există și-ți îmbibă această idee în fiecare zi, mai ales fiind încă copil de școală. Îmi aduc aminte, când am nimerit la orfelinat, numai cu asta se ocupau educatorii, ne convingeau că Dumnezeu nu este. Au depistat că eu mă rugam noaptea, că așa îmi spusese bunica: „Dacă ai să te rogi, ai să scapi” și eu desigur că o întrebam: „Cum să mă rog, dacă acolo au să fie mulți copii?”. – „Așteaptă când ei au să adoarmă, scoală-te frumos din pat, bate mătănii, roagă-te și spune Tatăl Nostru, și ai să vezi că Dumnezeu o să te ajute și ai să scapi”. Eu așa și făceam. Am făcut așa vreo săptămână, poate două și cineva totuși a observat, o colegă, o soră de suferință, o rusoaică, și m-a denunțat, a doua zi era alarmă pe tot orfelinatul: „Ia uite ce rușine, ce rușine! Ea crede în Dumnezeu, dar asta fac numai babele, numai proștii” ș.a.m.d. Și în trei ani m-au modelat, m-am lepădat de Dumnezeu.
Vocea Basarabiei: Și ați revenit pe urmă la relația cu Cel de Sus?
Margareta Cemîrtan: Da, am revenit, datorită fiului Romeo. Nimic întâmplător nu se face. Uitați-vă, eu – ateistă, soțul – nici/nici, cu toate că a crescut alături de părinți, dar, dacă a trecut prin școala sovietică, și el a rămas cu impresia ceea că nu este Dumnezeu. Și feciorul – din artist s-a nimerit că a devenit teolog. Asta nu-i o minune? E o minune! Noi ne-am opus, am spus să nu facă lucrul acesta, dar el ne-a spus că asta e chemarea lui și el nu poate altfel. Și, uitați-vă, avea succese ca artist în ansamblul din România, avea și un salariu bun, dar el citea toate cărțile și se trăgea numai la credință.
Vocea Basarabiei: S-a regăsit pe dimensiunea aceasta spirituală?
Margareta Cemîrtan: Da! Și m-a atras și pe mine.
Vocea Basarabiei: Dar în prezent când sărbătoriți Crăciunul – pe 25 decembrie sau pe 7 ianuarie?
Margareta Cemîrtan: Pe 25 decembrie. E timpul de-acum să ne dezmeticim – ori/ ori, nu-i frumos așa să fie – și acolo, și acolo. Deloc nu-i frumos. Trebuie să sărbătorim toți odată, cu Patria-mamă România, și anume pe 25 decembrie. Asta-i părerea mea fermă că trebuie să înțeleagă toți. Ian să întrebați pe cineva – de unde sărbătoresc ei pe vechi? De la ruși, de la împăratul Nicolai, ei așa au sărbătorit și ne-au impus și pe noi. Noi am fi sărbătorit pe 25 decembrie odată cu toată Europa și cu toată lumea civilizată, dar din cauză că ne-au îmbibat atâția ani, aproape 200 de ani suntem sub papucul rușilor… Eu am o așa experiență – o familie în care s-a căsătorit un rus cu o moldoveancă, rusul îi spunea în toată ziua că „laptele e negru, dar tu zici că-i alb” și, până la urmă, ea a cedat și a zis că „da, e negru”. Dar 200 de ani să ne îmbibe a lor religie, a lor vrere?! Desigur că noi ne-am dat și am început să sărbătorim și noi pe vechi…
Rusia nu poate să lucreze ea singură și să se îmbogățească, fără a acapara pământuri străine, să ocupe, să ucidă. De când e ea, așa e.
Vocea Basarabiei: Dvs. aveți o relație aparte cu Rusia, pentru că ați fost deportată și haideți să încercăm să depănăm firul amintirilor și să ne spuneți acum, de la înălțimea timpului, vă este clar de ce a trebuit ca împreună cu cei dragi să ajungeți în Siberii de gheață?
Margareta Cemîrtan: Dar se vede pe față chiar și acum – Rusia nu poate să lucreze ea singură și să se îmbogățească, fără a acapara pământuri străine, să ocupe, să ucidă. De când e ea, așa e.
Vocea Basarabiei: Care e povestea familiei dvs., de ce a ajuns în gulag?
Margareta Cemîrtan: De ce a ajuns?… Când am scris prima carte, eu încă nu știam adevărul.
Vocea Basarabiei: Prima carte a fost „Lupii”?
Margareta Cemîrtan: „Lupii”, da.
Vocea Basarabiei: Eu am citit-o cu interes.
Margareta Cemîrtan: Îmi pare bine. Deci, eu nu știam precis pentru ce, nici tata nu știa. El spunea că din cauză că a avut doi frați ofițeri, care au fost în armată și adică suntem complici și cred că din cauza asta, dar când Viorica Olaru a scos în mod clandestin dosarul de la arhivă – pe atunci era Voronin la putere și nu se putea să afli adevărul din arhivă –, când Viorica a adus dosarul acasă am înțeles că i-au pus motiv tatălui că a avut o prăvălie. Așa era scris, o mică prăvălie împreună cu un vecin au deschis-o după ce a trecut pe la noi războiul în ‘41-‘42…
Vocea Basarabiei: Baștina dvs. e la Râșcani, da?
Margareta Cemîrtan: Da, Mihăilenii Vechi, Râșcani. Și iată acolo i-au scris că era mare comerciant și primea câte 180 de mii de lei pe lună, adică era comerciant și trebuia lichidat.
Vocea Basarabiei: Deci, acesta a fost motivul sau pretextul, cum credeți?
Margareta Cemîrtan: Și una, și alta. Nu puteau pe loc gol, pur și simplu, să ne deporteze.
Vocea Basarabiei: Dar din satul Mihăileni mai mulți au fost deportați?
Margareta Cemîrtan: Foarte mulți! Cei mai buni gospodari au fost ridicați. Ei au avut nevoie, asta-i precis, ca să facă colectivizarea și nu puteau s-o facă pe loc gol. Cu cine s-o facă, cu cozile de topor care erau niște bețivi sau leneși? Nu aveau cu cine și trebuia să aibă case, trebuia să ia boii, caii, căruțele, trăsurile ș.a.m.d. Bunelul meu cu verișorul lui aveau o „mașină de foc” (așa se numea pe atunci, nu știu cum se zice corect), care treiera… Asta era o raritate, adusă tocmai din Germania. Toate acestea îi trebuiau colhozului și ei așa au hotărât. Nu sătenii au hotărât, asta de sus a dat comandă Stalin. Mulți spun că nu-s de vină Stalin și Rusia, ci ai noștri, cei de pe loc. Păi, dacă nu le dădea comandă și nu le cerea strict, aceia nu aveau să facă toate astea.
Vocea Basarabiei: Dar listele cine le-a întocmit?
Margareta Cemîrtan: Listele le-au întocmit desigur că acei din sat, d-apoi așa a fost ordinul – să-i înscrie pe cei buni mai dintre gospodari, care-s bogați și de la care aveau ce lua. Și, mai ales, de la cei care au luptat în armată contra rușilor, desigur că tot a fost acel ucaz ca să-i ridice. Pe aceia, în genere, i-au dus în ‘41 și i-au omorât pe loc, dacă 1% din ei s-au întors.
Vocea Basarabiei: Dvs. ați avut o vârstă fragedă atunci?
Margareta Cemîrtan: Da, aveam 7 ani împliniți.
Vocea Basarabiei: Și memoria cât de bună e că ați reținut absolut orice…
Margareta Cemîrtan: Vai de mine, cât m-am străduit. (…) N-am reținut absolut totul și-mi pare foarte rău, acum așa multe întrebări, dar nu mai am pe cine să întreb. Ceea ce m-a zguduit, aceea am reținut în memorie, că dacă a venit o mașină militară mare și cu doi soldați, cu automatele, care au strigat în rusă: „Repede! Repede suiți în mașină!”, că noi eram…
Oamenii pe la poartă îi strigau: „Colea, ia mai multe haine, că te duc la frig!”. De unde să știe el? Nu știa el ce-i asta Siberia, mulți nu știau, dar care au auzit îi spuneau.
Vocea Basarabiei: Dar vă amintiți acel scenariu, militarii cu arme, da?
Margareta Cemîrtan: Cum să nu? Și nu numai, tata a început să plângă, el pur și simplu s-a pierdut și a început să plângă. El știa că nu au pentru ce să-l deporteze, se auzea prin sat că au să deporteze, dar pe cei bogați, pe boieri, pe politicieni ș.a.m.d. Pe el nu aveau niciun pretext să-l ia și el nu s-a așteptat la așa ceva. Casa noastră era nou-construită, foarte frumoasă, ca la nimeni în sat și desigur că lui îi părea foarte rău după gospodărie și după pământ, și nu știam cu bunica ce o să fie, nu știam că o să fie și ea deportată. Deci, el a început să plângă, se indigna și-l întreba pe Grișa Țîganul, președintele sovietului sătesc – de ce, pentru ce, n-am ucis, n-am furat, pentru ce? Dar acela îi spunea că așa trebuie și să nu dea întrebări. Tata ducea două plăpumi subsuoară, că femeile care s-au grămădit, oamenii pe la poartă îi strigau: „Colea, ia mai multe haine, că te duc la frig!”. De unde să știe el? Nu știa el ce-i asta Siberia, mulți nu știau, dar care au auzit îi spuneau. Și el a scos din casă o valiză și două plăpumi, una i-a înșfăcat-o Grișa Țîganul, care era mai frumoasă și strălucea așa, un atlaz, i-a smuls-o de subsuoară și i-a spus că „n-o să-ți trebuiască acolo, că vă duce hrană lupilor”. Acesta-i răspuns?! Să nu-i spui omului unde îl duci…
Vocea Basarabiei: Așa i-a spus șeful administrației locale de la Mihăilenii Vechi – „acolo mergeți ca să fiți hrană pentru lupi”?
Margareta Cemîrtan: Da, hrană lupilor. Sigur că n-a mai crezut nimeni una ca asta, dar când tata a început să plângă, și nu să plângă pur și simplu, dar, cum îmi spuneau vecinii și rudele, el a plâns tot așa când a murit mama mea, care avea 26 de ani. El a rămas văduv la 31 de ani, cu doi copii mici. Și atunci a început să plângă tot așa, iar noi ne-am speriat de plânsul lui. Și fratele plângea și se ținea de pantalonii lui, și eu eram mirată și zguduită, că dacă plângea tata, înseamnă că trebuia să plâng și eu, că-i ceva foarte tragic. Și iată, toată cortina asta mi s-a întipărit în memorie și-mi șade în fața ochilor.
Vocea Basarabiei: Și ați mers cu trenul? Cât timp ați fost în drum?
Margareta Cemîrtan: Trei săptămâni am mers cu trenul. Ne-au dus mai întâi cu mașinile la Bălți, la gară și acolo tot era ceva groaznic. Ne-au ordonat la toți: „Jos! Jos! Jos, să nu se scoale nimeni!”, ședeau soldații cu armele și ne preveneau să nu se ridice nimeni în picioare.
Vocea Basarabiei: De ce nu trebuia să stați în picioare?
Margareta Cemîrtan: Ca să ne urmărească mai ușor, să nu fugă careva de lângă calea ferată.
Ei așteptau ca să moară cât mai mulți, mureau și copii mici, mureau și bătrâni, și bolnavi mureau…
Vocea Basarabiei: Dar se întâmpla să mai fugă cineva?
Margareta Cemîrtan: Da, desigur că… Veneau mașinile, îi descărcau, îi puneau jos pe toți, se duceau înapoi după alții, veneau și căruțe, care erau mai aproape de gară veneau cu căruțele și îi descărcau și iarăși îi puneau jos… Dar multe rude n-au reușit să-și ia rămas bun, nici nu s-au văzut și știau că s-au dus toți fără mâncare, ca și noi, și veneau și strigau din cutare sat, numele: „Iaca, ți-am adus o pâine pe drum măcar”… Și cei care își auzeau numele voiau să se ridice, dar soldații – hop! și împușcau în sus. „Nelzea, nelzea!”, strigau. Ne-au ținut de dimineață aproape până seara lângă vagoane, ca să-i îngrămădească pe toți. Pesemne că știau câți trebuie să încapă și pe câți să-i ia, după care 3 săptămâni am mers până la destinație. Era vagonul-închisoare, altfel nu pot să spun. N-am mai văzut în viața mea așa ceva.
Vocea Basarabiei: Condițiile erau inumane?
Margareta Cemîrtan: Da, condiții inumane. Era balegă și paie amestecate acolo pe podele și pereții erau, așa, pe jumătate murdari de balegă, dar era făcut al doilea rând de polițe, ca să încapă cât mai mulți oameni acolo și noi am nimerit pe polița a doua, că adică ne puteam urca. Bunica cu greu s-a urcat la polița ceea de la al doilea nivel… Și lângă mine era tot o băbuță uscățivă, cât am mers, ea stătea lungită și nu vorbea deloc; alții se văicărau, mai plângeau, alții cântau de deznădejde, de jale, dar ea tăcea tot timpul și într-o zi tata îmi zice: „Margareta, ia pune mâna pe bătrâna ceea de lângă tine”, că eram așa, ca scrumbiile, unul lângă altul, unul lângă altul pe boarfele celea pe care le mai luaserăm… (Dar nu v-am spus că au luat-o și pe bunica, nu numai pe noi trei. Când ne-am dus cu mașina goală, numai valiza și o plapumă, desigur că și goi, și desculți eram, ne-au dus devale în sat, că noi eram la margine, și când colo vedem lângă poartă la bunica o grămăjoară de lucruri. Au tras mașina acolo, că președintele știa că au s-o ia și pe dânsa, dar noi nu știam nimic. Ea n-a plâns ca tata, era foarte calmă, cu Dumnezeu, tot cu Dumnezeu. Ea și-a luat și lumânări, și pânză pentru moarte. Mai pe scurt, până a venit mașina, bunica a reușit și a adunat mai multe lucruri.) Când am pus mâna pe băbuță, ea era rece, dar erau 40 de grade, dacă nu chiar mai mult, ne înădușeam, dacă nu ar fi fost cele două ferestre cu gratii acolo, noi, în genere, am fi murit cu toții de înădușeala. Și pe așa căldură, ea era rece… I-am spus lui tata că ea îi rece și el atunci și-a dat seama că ea este moartă, parcă o văd și acum – era cu o peliculă albă pe la gură și cu ochii deschiși ațintiți drept în pod. Tata a bocănit în ușă ca să-i înștiințeze pe soldații ceia care ne însoțeau, dar degeaba a bătut, 4 zile au lăsat-o acolo. Ea s-a descompus și era o putoare nemaipomenită. Ei așteptau ca să moară cât mai mulți, că nu numai în vagonul nostru a murit, mureau și copii mici, mureau și bătrâni, și bolnavi mureau și din toate vagoanele (fratele la cârnitură scotea capul și numără câte vagoane erau, a socotit vreo 40, dar nu erau numai atâtea), deci așteptau ca să moară mai mulți și tocmai în a patra zi ne-am oprit în pustietate, era un hindichi, așa, la marginea căii ferate și au venit doi soldați, au luat-o de picioare și de mâini și au aruncat-o în hindichiul cela. Atunci, bunica a fost, în genere, cutremurată. „Cum așa, cum așa?! Cine o să știe unde i-au rămas oasele?…” Mai pe scurt, era o jale mare. (…)
