Deși istoria era obiectul lui preferat, pe care o cunoștea la perfecție, totuși înainte de ultimul examen de bac, un ghem de emoții își găsiră adăpost în sufletul lui. Nu că ia-r fi fost frică, dar mai mult așa, un fel de grijă ca nu cumva să ia o nota mai joasă de zece. Ar ieși că în zădar brava că de istorie nu se teme. I-a mers. Tema eseului era Primul Război Mondial. Era ce știa mai bine. Doar în acel război a luptat cavalerist și străbunicul său. De aceia ieși de la examen cu mult înainte de expirarea timpului rezervat. Înaripat alerg[ spre casă. Era gată și să zboare, dacă ar fi putut.
Din pragul casei strigă: „Mamă, sunt norocos. Am scris la examen despre bunelul Toader. Mi-a nimerit Primul Război Mondial”. Mirându-se că maică-sa nu-i răspunde, Tudor intră în casă. În odaia sa, maică-sa cu fotografia lui pe brațe, unde el mic, cam de vreo cinci anișori, stătea călare pe un căluț de lemn cu o sabie tot din lemn agățată de brâu, își ștergea lacrimile de pe față. Când o văzu plângând, primul gând care-i veni în cap a fost că, poate se sparse sticla de la rama cu fotografie când căzu de pe perete. Se mai gândi că mamă-sa, superstițioasă cum e ea, o apucase jalea.
Dar nu. Sticla era întreagă. Abia acum observă și a doua pată albă pe perete în locul fotografiei bunelului Toader. Și el călare pe un cal cu sabia la șold. Fotografie de pe timpul primului război mondial unde străbunicul său a luptat cavalerist. Cavaleristul din fotografie dintotdeauna i-a fost idolul lui. Mai întâi un Făt-frumos care călare pe calul din fotografie tăia fără frică toți dușmanii- balauri. Apoi când mai crescuse, străbunicul devenise idealul de apărător al neamului, care cu arma în mână a luptat pentru patrie. Apoi cu anii voi să-i semene nu numai la chip, cum se vedea din fotografie și cum auzea încă de mic de la părinți, dar și în fapte. Voi să devină și el militar ca strămoșul său. Pentru aceasta se vedea mai întâi student al Academiei Militare ”Alexandru cel Bun” din Chișinău, apoi visa să devină pilot militar. Despre acest vis al lui știau toți și profesorii, dar și părinții. Îi apreciau alegerea. Vom avea și noi generalul nostru, spuneau consătenii.
– Mamă, da de ce ai coborât fotografia mea și a bunelului de pe perete? Crezi că e mai frumos peretele cu două pătrate albe în loc de fotografii, încercă să glumească Tudor.
– Dragul mamei, iaca au mai doborât un avion în Ucraina. Tu înveți bine. Poți deveni doctor, economist, bancher ori, la urma urmei, învățător. Atâtea profesii bine plătite sunt. Hai să lăsăm noi milităria asta. Vezi ce se întâmplă cu războiul asta.
Acum înțelesese de unde vin lacrimile. Mamă-sa își făcea griji pentru viața lui. Îi era frică. Nu -l mai voia militar. Nu mai voia fotografii cu militari. Mai bine pete albe. Războiul din Ucraina îi treziseră cele mai sensibile vibrații, vibrațiile grijii de mamă.
În acest an la Academia Militară „Alexandru cel Bun” au fost pregătite 100 de uniforme militare nou -nouțe. Peste 5 ani, 100 de fotografii vor acoperi niște pete albe de pe peretele „casei mari„ a moldovenilor. Iar niște moldovence, care au știut a ascunde grijile vibrațiilor materne, vor deveni de acu încolo mame ale celor mai bravi feciori ai neamului. Peste cinci ani 100 de Tudori, la poalele unei fotografii cu un cavalerist cu sabia la șold, se vor lăsa într-un genunchi și vor jura credință memoriei strămoșilor noștri, care au știut a fi și ei cândva feciorii patriei.
