Vocea Basarabiei: Astăzi vom vorbi iarăși despre migrație, despre acest fenomen care a lăsat și mai lasă depopulate localitățile din Republica Moldova și experții în demografie spun că depopularea țării provoacă multe și foarte multe probleme; vom vorbi despre dorința celor care vor să revină acasă și cât de ușor este să se ia această decizie de a te întoarce acasă, după o ședere mai lungă acolo, în străinătate. Astăzi vorbim cu dna Alexandra Dumitrașcu, care este profesoară de limba și literatura română, revenită de ceva timp din străinătate; vom vorbi despre viața de migrant, despre cei peste 10 ani de zile petrecuți peste hotare, departe de casă. Ați fost în Grecia și în Italia. 10 ani pe care, probabil, i-ați trecut cu multe emoții, cu multe retrăiri, trăiri, cu ce, o să ne spuneți dvs. Mai întâi, să aflăm: de ce ați decis și dvs. să mergeți peste hotare?
Alexandra Dumitrașcu: Mai întâi, bine v-am găsit la Vocea Basarabiei! Îmi pare bine că sunt aici, în studioul dvs., vă urmăresc, aveți niște emisiuni foarte interesante, care sunt privite de tot contingentul de moldoveni. Am plecat în Grecia așa cum plecau pe atunci majoritatea, în ‘98, adică mi se pare că sunt din primul val, cum i se spune.
Vocea Basarabiei: Dar este adevărat, sunt 3 valuri de migrație?
Alexandra Dumitrașcu: Probabil că da. Și noi am fost aceia cărora cred că ne-a fost cel mai greu, pentru că nu știam unde mergem, nu cunoșteam limba, nu cunoșteam țara spre care mergeam, nu știam nimic absolut. Adică eram lăsați în voia sorții și a lui Dumnezeu.
Vocea Basarabiei: Când s-a aprins scânteia că trebuie să mergeți și dvs.?
Alexandra Dumitrașcu: De câțiva ani, adică de 2-3 ani tot vorbeam că cineva dintre noi doi, eu sau soțul, trebuie s-o luăm într-o parte, că altfel nu se mai putea. Pentru că se vorbea atunci că e foarte greu de găsit un loc de muncă pentru bărbați…
Vocea Basarabiei: Da, și viză trebuia de făcut, și viza era scumpă…
Alexandra Dumitrașcu: Pentru femei era mai ușor și atunci am hotărât că plec eu. Nu am mers în Grecia pe ascuns sau fără să știe copiii mei, eu încet-încet i-am pregătit din timp că voi pleca, după care vor veni și ei. Astfel, nu a fost un stres pentru copii plecarea mea.
Vocea Basarabiei: Psihologic i-ați pregătit?
Alexandra Dumitrașcu: Da, numai că ei nu știau că eu plec și n-o să vin nici peste o lună, nici peste două, nici peste un an, am revenit după doi ani și ceva. A fost foarte greu pentru ei, dar și pentru mine, fiindcă eu plecam prima dată și mă despărțeam de copii, de familie pentru prima oară pentru un timp atât de îndelungat.
Vocea Basarabiei: Erau mici copiii atunci?
Alexandra Dumitrașcu: Da, doi băieți, de 12 și 15 ani. Eu tot amânam plecarea, o amânam nu pentru că îmi era frică, nu-mi era frică, mă gândeam cum o să se descurce copiii mei fără mine. Și la un moment dat, soțul îmi spune: „De când mergi în Grecia ta, veneai înapoi…”. Atunci m-am decis și am plecat.
Când ajungi peste hotare ești al nimănui, ai nevoie de mult timp pentru a obține încrederea vreunui angajator
Vocea Basarabiei: Dar plecaseră mai devreme colege de-ale dvs., cunoștințe?
Alexandra Dumitrașcu: Da, plecaseră colege din școală. Și auzeam, pe atunci încă nu erau telefoane mobile, ca să putem discuta, dar știam de la rude, de la prieteni că ele sunt bine acolo, este mult de lucru și nu vor fi probleme dacă voi merge și eu încolo. Și am plecat ca turistă, pentru două săptămâni, la odihnă în Grecia. Am plecat cu un autobuz confortabil, de lângă Circ, parcă și azi mi-l amintesc, numai că de la bun început m-am întrebat de ce în autobuz sunt doar câteva persoane. Nu prea înțelegeam și nici nu întrebam, fiindcă nu cunoșteam pe nimeni, pe urmă am aflat că plecam împreună cu un grup de „businessmane”, care pe atunci mergeau în Grecia și cumpărau blănuri în cantități mari și adică închiriau autobuzele acestea. Noi eram ca un fel de „acoperire”, chipurile, toate mergeam la odihnă, eram un grup de vreo 10 persoane și nu prea bătea la ochi sau nu știu. A fost greu? Nu știu, nu știu dacă a fost greu, nu aveam nicio frică, pur și simplu am aflat pe urmă de ce ne privesc de sus doamnele din autobuz, de ce lor li se permitea să aibă două locuri, parcă plătiserăm la fel ca să mergem cu același autobuz, ca să aflu că ele scoteau pe o săptămână atâția bani cât noi mergeam să scoatem într-un an pe atunci. Și eu îmi ziceam: Dumnezeule, cum se poate chiar așa? Și noi ne organizam în școală și mergeam să vindem nu știu ce prin România, fiindcă trebuia să ne descurcăm, bani nu erau, dar să scoată într-o săptămână atâția bani era ceva de neimaginat. Mai apoi am aflat că noi nu aveam viză fiecare în pașaport, ni s-a spus că viza era pe o foaie unde era lista turiștilor.
Vocea Basarabiei: Ați ajuns în Grecia, v-ați dat seama că nu aveți viză, că nu știți unde veți fi cazată, chiar dacă ați mers ca și turistă și ați plătit pentru viză?
Alexandra Dumitrașcu: Mi-am dat seama imediat, pentru că am ajuns în Grecia, atunci când am coborât din autobuz ni s-au înmânat pașapoartele, am văzut că nu avem viză și, în general, suntem ca și cum aruncate, oameni ai nimănui. Am plătit pentru viză, am plătit și pentru cazare în hotel, cu masa asigurată, ca să ne trezim (mi se pare că 24 de ore am mers încontinuu) că nu avem nimic, dar nu mai puteam să cerem nimic, pentru că eram deja în Grecia, eram în centrul Atenei, după cum am înțeles, pentru că destul de repede am ajuns la destinație, și nu era defel un hotel unde ni se spusese vă o să fim cazate, era un apartament cu două sau trei odăi, nu știu, dar în salon eram cazate undeva vreo 16-18 femei, adică saltele una lângă alta.
Vocea Basarabiei: V-a speriat acest lucru?
Alexandra Dumitrașcu: Da!
Vocea Basarabiei: Și ați încercat să căutați cunoștințele?
Alexandra Dumitrașcu: Nu, nu aveam telefon, nu aveam nimic, eram ca și cum închise toate într-o odaie și trebuia să așteptăm ce va urma.
Vocea Basarabiei: Și cât ați așteptat?
Alexandra Dumitrașcu: Eu am așteptat vreo 10 zile, nu mai aveam bani, pentru că banii îi plătisem la Chișinău, la agenția aceea turistică (chipurile).
Vocea Basarabiei: Dar câți bani ați achitat pentru plecare?
Alexandra Dumitrașcu: Nu mai țin minte exact, dar țin minte că am împrumutat 600 de dolari, dar 600 de dolari erau o avere atunci, eu nici nu văzusem dolarii, nici nu știam ce înseamnă dolari. Și în plus, am luat de acasă banii pe care i-am mai avut noi strânși.
Orice câștig mi se dădea foarte greu, munceam mult, fără să mă uit la oră
Vocea Basarabiei: Pentru șederea în acea cameră ați plătit?
Alexandra Dumitrașcu: Da, am plătit în fiecare zi din banii noștri, dar nu am plătit pentru ca să ne găsească un loc de lucru. Ei ne-au luat de la Chișinău și încet-încet ne-au repartizat.
Vocea Basarabiei: Se găseau locuri de muncă?
Alexandra Dumitrașcu: Se găseau locuri. Și în ajun de Anul Nou mi-am început munca într-o familie, unde am avut de toate, dar unde am început să învăț cu copiii, pentru că părinții erau ocupați. Am început să învăț limba, adică eu m-am dus, într-un fel, pregătită pentru Grecia, știam foarte multe cuvinte uzuale, dacă îmi cereau ceva, înțelegeam despre ce-i vorba. Și așa am început să lucrez la ei, fără vreun contract, fără program de muncă.
Vocea Basarabiei: Dar ați câștigat încrederea familiei și, probabil, acest lucru v-a ajutat foarte mult să depășiți inclusiv starea asta de stres?
Alexandra Dumitrașcu: Ceea ce era mai important am câștigat. De ce am câștigat? Când m-au prezentat la această familie, eu vedeam că ei discută cam agitat și nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce este această vânzoleală. I-am rugat să-mi spună care e problema. Și atunci persoanele care m-au adus mi-au explicat că stăpâna nu prea are încredere că eu aș putea face față volumului de lucru pe care trebuie să-l îndeplinesc. Am întrebat de ce au tras asemenea concluzie, fără a cunoaște de ce sunt eu în stare și le-am rugat să traducă gazdelor. Mi-au zis că așa cum m-am prezentat eu, ei mă văd incapabilă și cred că n-o să mă descurc, fiindcă acolo trebuie de muncit foarte mult. Auzind asta, le-am propus să-mi dea o perioadă de testare, fără plată, să mă lase să încerc. Ei s-au uitat surprinși la mine și mi-au zis: „Bine, rămâi!”. N-au mai fost discuții, am rămas, dar eu eram deprinsă cum făceam în casa mea ordine, nu aveam idee că ei au o casă cât un palat, cu multe odăi și subsol, și atâtea de făcut. Am avut mare noroc că, chiar de la bun început, foarte mult s-au atașat copiii de mine și asta m-a salvat. Dar și munceam mult, munceam fără să mă uit la oră.
Vocea Basarabiei: Dar și calitățile de profesoară, probabil, v-au fost de mare ajutor.
Alexandra Dumitrașcu: Cred că da, pentru că împreună cu fiul lor învățam și încercam să-i ajut chiar din primele zile.
