Vocea Basarabiei: Astăzi vom vorbi despre fenomenul migrației, despre despărțiri, despre poveri, despre suferințe, despre ce înseamnă diasporă, despre ce înseamnă să pleci din Republica Moldova și, după 23 de ani, să te gândești că a fost bine sau că puteai să rămâi și aici, acasă, despre toate acestea, dar și despre multe alte lucruri, astăzi discutăm cu scriitoarea Lilia Bicec. Mulțumim mult că a acceptat Lilia Bicec această invitație a noastră să vină la Vocea Basarabiei! Bine ați ajuns la noi!
Lilia Bicec: Binev-am găsit! Și vreau să vă zic că este o onoare să fiu invitata acestei emisiuni mult ascultată.
Vocea Basarabiei: Mulțumim tare mult! Ce înseamnă să faci parte din diasporă? Ce înseamnă să uiți sau să nu uiți de Republica Moldova din moment ce te-ai integrat într-o altă societate, acolo unde-ți este bine, acolo unde crezi că destinul ți-a surâs?
Lilia Bicec: Ce înseamnă să faci parte din diasporă? – este o întrebare interesantă, pentru că este un nume nou pentru Moldova, adică un nume care a apărut odată cu plecarea noastră. Ne-am „cumpărat” acest nume – diasporă –, deși eu personal, nu știu, eu mă consider încă plecată, dar este bine să fim uniți în diasporă, pentru că avem nevoie și avem nevoie cum astăzi să venim la aceste congrese, fiindcă doar astfel putem să ținem legătura între noi, cei care am plecat, și cei care au rămas, dar o legătură strânsă, adică nu doar că vin să văd…
Vocea Basarabiei: Cum a fost acel an 2000, atunci când Lilia Bicec a decis să-și facă valiza și să ia calea pribegiei?
Lilia Bicec: Trist, trist… Bunăoară, eu nu vreau niciodată să mai revin la acel an, eu nu mai citesc niciodată sfârșitul primei mele cărți, pentru că sunt lucruri triste.
Vocea Basarabiei: „Testamentul necitit”?
Lilia Bicec: „Testamentul necitit”, fiindcă pur și simplu nu mai vreau să revin la acel moment, dacă noi avem capacitatea asta de oblio, să înmagazinăm, să punem așa, într-un depozit, în creierul nostru, iată, eu am încercat să depun totul la trecut. Eram mai tânără și am reușit să nu fiu afectată, dar acum nu vreau pur și simplu să mă gândesc, fiindcă nu vreau.
Vocea Basarabiei: Dar de ce a dorit Lilia Bicec să adune povești, istorii din acele timpuri?
Lilia Bicec: De ce am dorit?… Acest roman, „Testamentul necitit”, l-am scris la început așa, ca un roman personal, care pe parcurs…
În momentul cela când scriam mă gândeam că ar fi bine ca această carte să fie citită și de italieni, rezultatul care a fost, cam imediat m-am apucat de tradus.
Vocea Basarabiei: Autobiografic…
Lilia Bicec: …începe să devină coral, coral, coral, până la urmă, care iarăși e un pic personal, dar mi-am dat seama că ceea ce am povestit eu, deci am povestit și despre alte personaje, era viața tuturor acelor care au plecat. Bine, eu mă refer mult la istoria noastră, fiindcă deja fiind în altă țară, când faci ceva nu te gândești doar la lucrul acesta elementar, să fie pentru țărișoara ta mică, zici, intuitiv probabil îți vine, dar poate mai citește și altcineva, zic că probabil în momentul cela când scriam mă gândeam că ar fi bine ca această carte să fie citită și de italieni, rezultatul care a fost, cam imediat m-am apucat de tradus.
Vocea Basarabiei: Și chiar au citit-o?
Lilia Bicec: Da, și chiar am avut cred că…
Vocea Basarabiei: Ecouri foarte multe.
Lilia Bicec: Norocul, eu uneori zic că am avut norocul cu prima carte, fiindcă fiind o basarabeancă, bine că am Facultatea de Ziaristică, am lucrat, dar nimeni nu te întreabă, nu-i scris pe frunte cine ești tu, și atunci când am avut norocul să-mi răspundă de la o editură foarte importantă, că ei au edituri dintre cele mai importante în Italia, să-mi răspundă și să fiu publicată în 10.000 de exemplare, dar eu nu percepeam ce înseamnă o carte, bine, că eram ziaristă, scriam la ziar, dar nu știam ce înseamnă o carte în 10.000 de exemplare, dar când au început să mă invite la lansări și eu aveam această posibilitate să vorbesc în fața italienilor și oricum adică noi aveam o facultate, nu venim chiar de la nu știu ce, că nu știu cum mă cheamă, și să le explic cine suntem noi și de ce am venit, și foarte des mi se punea întrebarea: „De ce voi, majoritatea cu studii superioare, ați venit aici?”. Și eu simțeam, să zic, o datorie de om moldovean, ca să le spun că am avut motive, adică este o anume explicație și, într-un fel, mă simțeam fericită să le povestesc despre Moldova, fiindcă nu știau, nu cunoșteau.
Vocea Basarabiei: Dar este adevărat că mulți dintre ei puneau întrebări de felul: „Dar voi aveți frigider? Dar voi aveți televizor? Dar voi cunoașteți ce e computer”?
Lilia Bicec: Mie personal nu mi-a adresat nimeni o astfel de întrebare, dar o altă întrebare, m-a întrebat dacă știu să citesc. Și eu atunci am rămas foarte mirată, pentru că eu mă aflu la nord, la nord nu există problema de analfabetism, adică există, sunt încă cazuri, dar mai la sud, mai prin Sicilia, prin sudul Italiei, adică mai sunt elemente de persoane care nu știu să citească. Și eu am întrebat, zic: „Dacă mă întrebi dacă știu să citesc în italiană, pentru că nu se cunoaște?”, dar el zice că „da, în italiană”. Păi, zic: „Uite, dacă tu faci diferență între alfabetul rusesc și cel latin, atunci poate să fie dificultate”, dar și-a dat seama, adică nu știa ce să mai zică, și-a dat seama că întrebarea lui cu care voia probabil să mă pună în caloși a fost răsturnată imediat, dar n-am avut intenția s-o răstorn, mi-am dat seama că lumea totuși foarte puțin cunoaște despre Moldova. Cei în vârstă cunoșteau foarte bine despre Basarabia, fiindcă în istorie ei au studiat despre Basarabia, care era ca gubernie a Rusiei, ca nu știu ce…
R. Moldova i se zice Moldavia în Italia, adică este și aici o chestie, ca să nu fie confundată cu Moldova din România, Republicii Moldova i se zice Moldavia, cum ar fi o traducere din rusă…
Vocea Basarabiei: Parte a României…
Lilia Bicec: Dar foarte puțin, mai mult au studiat ca gubernie a Rusiei, dar despre Moldova și mai ales că i se zice Moldavia în Italia, adică este și aici o chestie, ca să nu fie confundată cu Moldova din România, Republicii Moldova i se zice Moldavia, cum ar fi o traducere din rusă, dar nu știu dacă este traducerea din rusă. Și zic, ceea ce mie îmi plăcea, că am învățat și eu multe, foarte multe, am avut undeva în jur la 100 de lansări, de la sud la nord până în Sicilia, adică invers, de la nord la sud, și mi-am dat seama că în proporția asta a mea mică sau să zic în lumea asta a mea mică eu îmi fac misiunea mea de ziaristă în continuare, adică eu vorbesc, le lămuresc, le spun ce e simplu.
Vocea Basarabiei: Felicitări, felicitări și iar felicitări! O să vorbim și despre romanul „Lagărul 33”, dar pentru că a amintit Lilia Bicec că atunci când a scris romanul „Testamentul necitit” a pornit de la biografia personală, să o întreb totuși: care din povești a rămas pentru totdeauna ca să nu o uiți, pur și simplu să nu o uiți, care din istorii au fost cele care te-au marcat?
Lilia Bicec: Cartea este compusă din 62 de scrisori pe care eu numai am ieșit din casă și m-am pornit, la un moment dat am simțit că-mi lipsea ceva ca aerul, ca respirația îmi lipsea: copiii și al doilea lucru – serviciul. Eu am lucrat până în ultima noapte la redacție. Și nu-ți dai seama ce îți lipsește, nu ai sete, este ceva mai superior decât o necesitate fiziologică, aveam impresia că mă asfixiez, și atunci am zis într-o seară așa, am rupt foi dintr-o agendă, dintr-un caiet în familia unde lucram sitter și m-am apucat să scriu. Și atunci mi-am dat seama că năduhul acela care mi s-a adunat pe parcurs, că eu m-am pornit, ne-am întors, au fost mai multe, a început să se reverse. Și aceea a fost supapa mea, să le scriu copiilor, dar când am citit prima scrisoare pe care am scris-o, pe care o păstrez și acum, o am și acum, să o trimit lui Stasic și Cristinei, mi-am dat seama că nu, nu pot copiii mei așa de mici să afle acest adevăr, fiindcă eu le scriam cum am fost oprită la trecerea din Republica Cehă în Germania și cum mi s-au pus cătușe pe mâini. Și am zis că adevărul e prea crud ca să-l cunoască, o mamă pentru copii este mama ideală, ziaristă, serviciu, este și e bine să fie așa, și erau prea mici să cunoască adevărul, dar am continuat să scriu, pentru că am simțit necesitatea și o responsabilitate, dar și o datorie probabil, să scriu, ca într-o bună zi să găsească aceste scrisori și să le citească și astfel o să afle adevărul, dar adevărul așa, pur, cum este, fără floricele, fără…, după care a apărut cartea așa.
Vocea Basarabiei: Astăzi parcă se vorbește în termeni mai ușori despre suferință, despre umilință, dar atunci aceste sentimente erau cele care puteau să influențeze psihologic foarte mult și trebuia rezistență?
Lilia Bicec: Da, desigur! Eu am zis mereu că probabil pe noi ce ne-a ajutat în momentul când am fost oprite la hotarul acesta dintre Republica Cehă și Germania a fost spiritul nostru, a fost cred că exagerat, se trecea de la plâns la râs, dar asta ne-a salvat, nu ne-a plouat cu greutate, atunci când, deși aveam cătușele pe mâini, ne-au mai agățat și de mașină și noi, logic, ne-am uitat una la alta și am început să râdem. Și asta ne-a ajutat să depășim tragicul.
Vocea Basarabiei: V-a dat putere?
Lilia Bicec: Ne-a dat putere. Și după care întrebarea care a fost inițial, acum eu, dacă chiar și încerc să-mi amintesc, e ca un film, o peliculă de cândva, nu a fost cu mine, a fost cu cineva, fiindcă nu vreau să re-trăiesc acea frică, oricum când îți dai seama după că putea să se întâmple orice cu noi, zic, mai bine nu, mai bine las-o să doarmă acolo.
Ceea ce am încercat eu să fac prin publicarea primei cărți a fost anume să spun adevărul, că cei care plecau, așa, îmbrăcau în floricele plecarea asta, că e totul e bine. Când ajungi, da, e totul bine, că ești salvat, ca trecerea unui râu, dar nu au spus adevărul, cei care rămâneau acasă nu-l cunoșteau.
Vocea Basarabiei: Dar au fost cazuri și mai dramatice pe care le-ai aflat de la concetățeni de-ai noștri ajunși peste hotare?
Lilia Bicec: Da, au fost cazuri dramatice, au fost cazuri care au venit sub tren, legate sub tren, au fost cazuri care au murit prin păduri, dar probabil că – cum să zic? – noi n-am știut. Ceea ce am încercat eu să fac prin publicarea primei cărți a fost anume să spun adevărul, că cei care plecau, așa, îmbrăcau în floricele plecarea asta, că e totul e bine. Când ajungi, da, e totul bine, că ești salvat, ca trecerea unui râu, dar nu au spus adevărul, cei care rămâneau acasă nu-l cunoșteau.
Vocea Basarabiei: Era și frica de a spune adevărul, era și rușinea de a spune adevărul?
Lilia Bicec: Da, mai mult rușinea decât frica.
Vocea Basarabiei: Adică, ca nu cumva să pari că ești cu complexul inferiorității?
Lilia Bicec: Că, vezi Doamne, da, ce te pornești, dacă… Doar că nu s-a știut, dacă se știa, pentru că, de exemplu, noi, când trebuia să plecăm, ni s-a spus că vom merge clandestin, nu că vom merge prin pădure, dar când ne-au coborât din mașină și ne-au zis că trebuie să alergăm, atunci ne-am dat seama de pericol. Și când eu noaptea mergeam și am auzit zângănitul lanțurilor, mi-am zis: „Aceștia sunt câini grăniceri, câini germani, de aceștia…”, și atunci îți dai seama că viața ta e în pericol, nu te poți întoarce, că ești într-o pădure, ai o viză falsă care nu-ți permite, adică ești în pericol, într-adevăr. Atunci când am început să scriu cartea, mulți mi-au zis, chiar cineva de la Bălți, un profesor universitar mi-a zis: „Ai avut curajul să scrii”. Nu știu dacă am avut curajul, eu fiind în Italia am zis, nici nu știu dacă m-am gândit la chestia asta, am vrut să fiu sinceră și, într-adevăr, am fost sinceră cum doar o mamă poate fi în fața copiilor, să scriu fără… Dar de ce trebuie să mai înfrumusețez, dacă viața e așa cum este?
Vocea Basarabiei: Dar peste ani cum s-au citit acele scrisori pe care le trimitea Lilia Bicec copiilor?
Lilia Bicec: Normal că Stasic nu le-a citit, n-a reușit, în cazul meu.
Vocea Basarabiei: Dar e și aici un caz tragic, s-a prăpădit feciorul?
Lilia Bicec: Da. Cristina, bine, noi am avut cu Cristina, sper să asculte interviul, că am mai zis, acum zic a doua oară, noi am avut în adolescența ei, am avut un moment așa, cam turbulent, dar probabil toți copiii au, eu îmi dădeam seama că ea undeva m-ar învinui că totuși am plecat, eu recunosc că trebuie să mă învinuiască, dar încercam să-i explic și nu ajunsese probabil la…
Vocea Basarabiei: Dar ce vârstă aveau copiii?
Lilia Bicec: Cristina avea opt ani, dar când am adus-o în Italia avea deja 13 ani, dar, zic, asta a avut loc la vreo 15 ani, așa..
Vocea Basarabiei: Și băiatul?
Lilia Bicec: Stasic avea 17 ani. Într-o zi i-am zis: „Mamă, noi trebuie să ne așezăm ambele și să vorbim”. Am mers la mare împreună, noi două, să dormim într-un pat, să stăm doar noi două. Și atunci ea și-a dat seama, m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Dacă tu nu făceai sacrificiul, eu nu eram așa cum sunt”. Mi l-a zis de multe ori, de foarte multe ori mi l-a zis și eu acum cu nepoțica într-un fel recuperez, că am timp să mi-l dedic totalmente ei, dar recunosc, eu am tăiat din fericirea copiilor mei, dar cred că…
Vocea Basarabiei: Ei au rămas în grija părinților?
Lilia Bicec: În grija tatălui lor, dar eu cred că totuși este nevoie de un mic sacrificiu dacă vrei să ajungi undeva, orice e sacrificiu, sunt sacrificii mai mari și mai mici, dar dacă îți vrei ceva mai mult este necesar să faci niște sacrificii în viață.
