Vocea Basarabiei: Misiunea actorului este de a educa societatea, iar teatrul este o oglindă a societății. Teatrul pentru ea înseamnă comunicare și hrană spirituală și mă grăbesc să v-o prezint pe Elena Frunze-Hatman, care este directoarea Teatrului „Alexei Mateevici”, actriță, manageră, mamă a patru copilași. Și mai este ceva de spus despre Elena Hatman?
Elena Frunze-Hatman: Cel mai important este că sunt mamă a 4 copii și asta mă determină să le fac pe celelalte cu responsabilitate, de acolo pornește mobilizarea mea și programarea pentru a face lucrurile după un anumit plan sau cu o anumită exigență.
Vocea Basarabiei: Și când se vorbește cu atâta entuziasm, chiar să credem că umerii mai pot duce?
Elena Frunze-Hatman: Eu obișnuiesc să răspund la întrebările de genul acesta așa: eu nu cunosc altfel și atunci nu știu cât pot duce, n-am avut de ales alte situații, nu am trăit în altfel de contexte, așa că nu pot spune că asta cel mai greu sau că mai mult nu pot duce. Eu doar așa cunosc și așa pot duce.
Vocea Basarabiei: Dar teatrul a ales-o pe Elena Frunze-Hatman sau Elena Frunze-Hatman a ales teatrul?
Elena Frunze-Hatman: Cred că a fost o chemare reciprocă, pentru că nu aș fi ajuns în teatru, dacă nu era o chemare lăuntrică, pur și simplu m-am ascultat pe mine și așa am ajuns la teatru.
Vocea Basarabiei: Și această chemare interioară când a fost?
Elena Frunze-Hatman: Când eram mică, așa cum obișnuiesc copiii să zică sau se întâmplă în copilărie, cineva te întreabă: „Ce ai vrea să devii?”, era foarte la modă pe când eram eu mică întrebarea asta și firește că eu răspundeam că vreau să devin prezentatoare de știri sau artistă. Și cântam, că am cântat pe la „De la 5 la 10”, am mai avut așa, niște intersecții pe aspectul acesta de muzică, am făcut și vioară într-un taraf și iată așa s-au întâmplat lucrurile, toate au conspirat în direcția de a ajunge la teatru, pentru că aici le îmbin pe toate. Și cred că de acolo, din copilărie a început totul.
Teatrul este indispensabil pentru societate. Teatrul este o necesitate, este indispensabil, pentru că teatrul generează întrebări publicului, pentru că teatrul oglindește aceste realități sociale…
Vocea Basarabiei: Dar, în general, teatrul e pentru copii, e pentru maturi, e pentru cine?
Elena Frunze-Hatman: Teatrul este indispensabil pentru societate, nici nu știu măcar dacă eu aș împărtăși astăzi ideea că teatrul îmi este hrană spirituală, pur și simplu, teatrul este o necesitate, este indispensabil, pentru că teatrul generează întrebări publicului, pentru că teatrul oglindește aceste realități sociale, pentru că teatrul intră în dialog cu societatea, pentru că oamenii din teatru sunt oamenii din afară, din societate, care vin și stau la dialog cu publicul spectator.
Vocea Basarabiei: Se spune că arta respiră libertate. Câtă libertate e astăzi și cum o folosește teatrul?
Elena Frunze-Hatman: Probabil, teatrul este un domeniu în care noi ne permitem să respirăm liber, pentru că ne permitem să spunem lucrurilor pe nume și pentru că în teatru nu există afiliere politică și interese personale, în teatru venim cu o sinceritate extraordinară și cu empatie, oamenii din teatru empatizează foarte mult cu orice realitate socială și se regăsesc, pentru că ei vin din acest mediu din afară, din realitatea socială. Respectiv, oamenii de teatru au libertatea și luxul de a respira liber.
Vocea Basarabiei: Dar se zice că libertatea are un preț foarte mare. În general, în societatea Republicii Moldova, un stat tânăr relativ, pentru că sunt doar 31 de ani de independență, a înțeles lumea ce înseamnă o adevărată libertate?
Elena Frunze-Hatman: Noi suntem atât de dependenți de orice, în special în Republica Moldova, dar măcar din scenă ne permitem să respirăm liber. Firește că după ce închidem ușa teatrului ne pomenim exact în realitatea noastră socială și respirăm la fel de dependent de orice, fie că avem nevoie de salarii, că avem nevoie de hrană, că avem nevoie de anumite condiții și din această dependență răspundem la întrebări incomode sau suntem determinați să ne comportăm sau să închidem gura din alte motive, că suntem dependenți de altă situație și primim un telefon printr-un fel de intermediar: vezi acolo, că vezi celălalt. Eu zic acum din punctul meu de vedere de manager, că sunt intersecții și circumstanțe diferite – vezi ăla, uite acolo, are problema aia cu aia, vezi că îl cunosc… Iată din aceste dependențe, din păcate, și toate sunt cauzate de acest sistem în care noi trăim, pentru că noi conviețuim într-un sistem dependent de mai multe situații.
Vocea Basarabiei: Dar libertate și democrație versus dictatură, iată pentru cetățeanul Republicii Moldova, inclusiv pentru spectatorul care vine la teatru, e clar ce-și dorește el, chiar vrea să trăiască în această democrație, pentru că atunci când discut și eu cu omul de la firul ierbii aud mesaje de felul: „Dar nu, nouă ne-ar trebui mai bine un conducător de aista care să știe să bată cu pumnul în masă, să ne spună ce să facem”…
Elena Frunze-Hatman: Ei zic așa, pentru că, probabil, nu toți înțeleg termenul de democrație. Democrație înseamnă să ai libertate să acționezi exact până aici, până nu mai încalci drepturile celuilalt. Există o limită și în a înțelege și a acționa în democrație, există libertatea de a acționa, pentru că atâta timp cât nu-l afectează pe celălalt sau nu trec după gardul celuilalt, eu am libertatea de a acționa, de a-mi alege traiectoriile mele corecte și dacă am o bază bună, un fundament bun de valori sau 7 ani de acasă, de educație, inclusiv școală, părinți, respectiv, eu îmi aleg niște traiectorii în așa fel încât să nu calc pe alte acțiuni sau pe alte capete pentru a-mi atinge scopul, dar îmi aleg o traiectorie decentă. Asta înseamnă că dacă fiecare dintre noi ar înțelege cum ar fi să acționăm, să conviețuim în democrație și libertate, atunci nu am spune că avem nevoie de dictatură, pentru că eu înțeleg că în așa fel de democrație, cum este ea definită în DEX ce înseamnă democrație…
Vocea Basarabiei: …este puterea poporului.
Elena Frunze-Hatman: Exact. Și probabil că oamenii, dacă ar înțelege și ar respecta cu adevărat acest termen sau să conviețuiască în democrație, ar înțelege că, de fapt, e ceea ce cer ei. Ei o numesc dictatură, că noi nu vorbim de…, dacă tu ai respecta aceste reguli, practic fiecare și-ar cunoaște limita sau poziția lui ierarhică.
S-a mutilat ceva în ADN-ul nostru, încât noi așteptăm să fim conduși, pentru că noi am fost în majoritatea timpului nostru conduși și noi încă moștenim, moștenim încă generații de generații, probabil că promoția copiilor noștri vine ușor deja altfel.
Vocea Basarabiei: În sensul că dacă ar fi dictatura legii, dacă ar fi mai multă responsabilitate, e cu totul altceva și trecem la capitolul unde sunt lucruri bune, dar în general, per ansamblu, pentru că se crede că cei 7 ani de acasă contează foarte mult, că după asta școala la fel ar trebui să ofere multă educație, ca mai apoi instituțiile de învățământ superior, ca după asta și atunci când ajungi să fii un specialist și iarăși ar trebui tot în baza valorilor să-ți imaginezi că viața e așa cum o meriți să o trăiești. Se întâmplă acest lucru?
Elena Frunze-Hatman: Noi probabil am avut și perioada asta, o perioadă lungă, în care poporul nostru, acest neam a fost cumva asuprit și manipulat și prin procesul de deznaționalizare și noi ne-am obișnuit cineva să ne conducă și, respectiv, este mult mai simplu să-ți spună ce să faci. Eu spun asta din practică, cunosc aceste realități fiind managerul unei instituții, oamenii, din păcate, majoritatea așteaptă să le spui sau până nu ridici vocea, uneori ei au nevoie ca tu să depășești niște limite a decenței, pentru că, din păcate, ești impus de această realitate să acționezi mai impulsiv pentru a se reacționa. Și oamenii s-au obișnuit așa, să le spui, pentru că astfel ei se absolvă de niște responsabilități. Probabil așa s-a construit, deja s-a mutilat ceva în ADN-ul nostru, încât noi așteptăm să fim conduși, pentru că noi am fost în majoritatea timpului nostru conduși și noi încă moștenim, moștenim încă generații de generații, probabil că promoția copiilor noștri vine ușor deja altfel.
Vocea Basarabiei: Tocmai voiam să zic de ce se moștenesc calități despre care s-ar crede că nu e bine să le ai în bagajul de zestre?
Elena Frunze-Hatman: Dar nu-i ușor să te debarasezi de ele. Noi la nivel de cunoaștere, generațiile noastre de după ‘80 încoace, bănuiesc așa, noi am înțeles ce e bine, ce nu e bine sau că am fost manipulați sau că nu am fost manipulați, noi am trecut la grafia latină, iată că deja mergem și pe toate aspectele, noi doar la nivel de înțelegere le-am asimilat, dar e mai greu în practică, nu poți, probabil încă nu a fost teren fertil pentru a merge, că un câine când îi dai drumul imediat din zgardă, el nu știe neapărat, el e vesel că e liber, el nu știe și poate ajunge sub o mașină, cumva iată noi încă… Copiii noștri deja, noi știind, înțelegând ce e bine, ce nu e bine, învățând Istoria românilor, deja mergem și pe aspectul acesta, ușor-ușor lor le-am livrat altă informație și la nivel de acțiuni și pași concreți cum ar trebui să se comporte în acest context. Iată, ei probabil… Noi, de exemplu, azi când vorbim cu ei despre războiul din Transnistria sau deportările care au avut loc, ei nu au gradul nostru de empatie, chiar dacă și noi am apucat războiul din ‘92, doar din spusele buneilor am aflat despre deportări, ei n-au apucat nici una, nici alta și ei doar zic: „Doamne, sărmanii…”, dar se vede clar că ei au o rigiditate, au un alt comportament, pentru că ei vin din alte timpuri.
Vocea Basarabiei: Iată acum sunt mai mult de 400 de zile de când e război în tot sensul cuvântului la hotarul Republicii Moldova. Nici acest lucru nu-i face să perceapă altfel realitățile?
Elena Frunze-Hatman: Cred că îi face să perceapă realitățile, pentru că se vorbește despre asta. Îmi amintesc primele luni din anul trecut, după 24 februarie, după ce s-a declanșat războiul din Ucraina, băiatul meu, Samson, care este foarte sensibil, a avut o perioadă mai lungă, nu-i pot spune de criză, dar niște comportamente mai ciudate, fiind determinate de discuțiile noastre din casă cu Vlad…
Vocea Basarabiei: Soțul?
Elena Frunze-Hatman: Da. Vlad este jurnalist pasionat de domeniu și este la curent cu toate noutățile, mai ajung eu acasă și-mi mai livrează și mie această informație și eu vin deja cu foarte multă informație din domeniul lucrului meu de la teatru, discutând, noi cumva nu ne-am dat seama să avem niște filtre în fața copiilor. Noi vorbeam permanent că atunci, la început, cam toți stăteau cu bagajele pregătite, în special ăștia cu copii.
Mama mea este plecată în Italia, la fel și sora mea, și ele cumva ne construiau așa un plan de a ne deplasa încolo, pentru că nimeni nu știa cum vor decurge lucrurile.
Vocea Basarabiei: Și familia Hatman tot stătea cu bagajele făcute?
Elena Frunze-Hatman: Da, pentru că mama ne zicea mereu: „Ia n-o mai faceți voi pe eroii și pregătiți-vă, în caz de ceva, v-am sunat și imediat v-ați pornit”. Mama mea este plecată în Italia, la fel și sora mea, și ele cumva ne construiau așa un plan de a ne deplasa încolo, pentru că nimeni nu știa cum vor decurge lucrurile. Și noi, fără să ne dăm seama, discutam asta direct, în fața copiilor, pentru că eram în fața televizorului și apoi ne-am dat seama că asta i-a afectat pe copii, în special pe băiat, care este foarte empatic, care cunoaște, Samson este un copil un pic fenomen, dar nu doar el.
Vocea Basarabiei: Da, da, l-am cunoscut foarte bine, e ager…
Elena Frunze-Hatman: Și foarte cunoscător de foarte multe lucruri din diverse domenii și atunci el asimila la alt nivel informația și o lua pe bune și cumva a avut de suferit în perioada aia, apoi am înțeles noi că lucrurile astea nu se discută atât de liber și atât de simplu, că pentru ei este mult mai greu să primească informația.
Vocea Basarabiei: Și iată s-a trăit spaima pandemiei, după care frica războiului, acum care frici mai sunt?
Elena Frunze-Hatman: Eu ascultam zilele astea fără să vreau, că nu prea am timp să ascult emisiuni sau podcasturi, era un podcast cu un psiholog, Niculina Gheorghiță, mi se pare, am apucat ceva așa, fugitiv, în care ea spunea că noi, Republica Moldova și Moldova de peste Prut se află cumva într-un câmp problematic, într-un câmp mai stresant cauzat de contextul pandemiei, inclusiv al războiului. Deci, nu a fost între pandemie și război un moment de respiro, un moment în care oamenii să zică: „Hai să ne pornim, în sfârșit am scăpat de pandemie, să ieșim din toate astea”, dar au fost una după alta și în câmpul acesta problematic, stresant deja cumva, nu vreau să zic că ne-am obișnuit să trăim cu acestea…
Vocea Basarabiei: Dar chiar se crede că se obișnuiește lumea să trăiască cu război.
Elena Frunze-Hatman: Din păcate, noi ne-am obișnuit să trăim cu război, să trăim cu aceste tristeți, pentru că ele sunt cu adevărat, nu că ar fi oamenii de vină, oamenii nu sunt de vină că nu zâmbesc, astea sunt contextele create în jurul nostru și mai încearcă și zâmbește. Dacă noi reușim să molipsim pe cineva cu un zâmbet necondiționat, că mergi să-ți iei o cafeluță și i-ai zâmbit la ghișeu doamnei de acolo și i-a ți-a răspuns cu un zâmbet, pentru că este molipsitor, dar dacă noi nu mai reușim să facem asta, vedem doar fețe posomorâte.
Vocea Basarabiei: Dar nu se exagerează cu atâtea necazuri, suferințe, pentru că omul ar trebui să mai vadă și partea plină a paharului?
Elena Frunze-Hatman: Care-i partea plină la momentul de față?
Vocea Basarabiei: Păi, vezi soarele, auzi o păsărică cântând…
Elena Frunze-Hatman: Astea sunt momentele care pe oameni îi fac să meargă la serviciu, îi motivează să iasă din casă, să nu intre în depresie, da, cred că ei totuși apreciază niște momente, bănuiesc că le apreciază, altfel, eu nu prea cunosc ce ar însemna depresia, pentru că eu am foarte multe de făcut, pentru că am 4 copii și nu am când… N-am vrut să zic asta, dar nu am când să înțeleg ce ar însemna o depresie, dar bănuiesc din câte aud și din câte citesc, și din câte văd, și comunic cu anumite persoane care ar avea predispoziții în anumite contexte să devină mai triste, înțeleg că în așa situație nu se mai vrea să faci nimic. Vin oamenii totuși la serviciu, oamenii zâmbesc, oamenii fac sărbători, mi se pare că noi cam prea multe sărbători facem, tare multe chefuri, uneori spunem: „Ei, cum așa, peste gard este război, iar noi avem atâtea baluri și atâtea focuri de artificii”? Iată e un băț cu două capete…
Vocea Basarabiei: Contrastul e prea mare…
Elena Frunze-Hatman: …să condamni că se sărbătorește sau să condamni că suntem prea triști.
