Vocea Basarabiei: În cele ce urmează, discutăm cu Cristofor Aldea-Teodorovici, fiul cunoscuților, îndrăgiților interpreți, regretaților Doina și Ion Aldea-Teodorovici. E unicul fiu, a rămas fără părinți la o vârstă fragedă, la nici 10 ani, a crescut cu buneii săi, în grija lor, cu dragostea lor, este și el cântăreț, a moștenit talentul părinților, a moștenit spiritualitatea creației lor. Bine ai venit la Vocea Basarabiei!
Cristofor Aldea-Teodorovici: Bine v-am găsit!
Cu toții am fost victimele unui regim care oricum nu a reușit să închidă gura dorului de spiritualitatea românească
Vocea Basarabiei: Atât de mult s-a cântat despre neam, despre țară, despre suveranitate, trei culori, e un tezaur bogat și zicem că mesajul care a fost transmis cu 30 și ceva de ani în urmă mai este încă și astăzi de mare actualitate. Ce ne poți povesti despre această moștenire pe care ți-au lăsat-o părinții?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Dacă e să mă gândesc la acel zbucium al sfârșitului anilor ‘80 și începutul anilor ’90, toți au trecut printr-o perioadă dificilă, bine, eu deja fiind născut în ’82, nu am reușit să gust din amarul tuturor acelor, să le spunem așa, interdicții, ce nu se dădea voie să faci în Uniunea Sovietică și spălarea de creier. Părinții mei împreună cu Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi și cu ceilalți poeți cu care au mai colaborat – Ion Hadârcă, Adrian Păunescu, mai ales cei care erau de la noi din Republica Moldova, din fosta RSSM, au suferit mult. Mai ales țin minte cum maică-mea cu bunicii trebuiau să ascundă cărțile în grafie latină. Și chiar vorbeam ieri cu muzicienii, fiind în pregătiri pentru Ziua Limbii Române, pentru 31 August, le arătam drafturile sau versurile originale scrise pe hârtie de Grigore Vieru și editate de maică-mea, multe din ele erau dedicate limbii române, dar scrise în grafie chirilică, pentru că nu aveai voie, în primul rând, să ai o mașină de dactilografiat cu caractere latine și acum e ciudat să vezi manuscrisul versurilor pentru piesa „Eminescu” în grafie chirilică.
Vocea Basarabiei: Dar, pe de altă parte, ne amintim, Ion Ungureanu în Piața Marii Adunări Naționale când a spus că „Marea Adunare Națională a Moldovei declară că limba de stat se folosește în baza grafiei latine”.
Cristofor Aldea-Teodorovici: Da, asta și voiam să spun, am fost cu toții victimele unui regim care oricum nu a reușit să închidă gura dorului de spiritualitatea românească și, în ciuda faptului, cum am mai spus, că multe din acele versuri sacre au fost scrise în grafie chirilică, pentru că nici nu aveau încă darul verbului atât de bine, chiar taică-meu era un biet muzician, să-i spunem așa, fiind copil, nu a avut școală în limba română, adică unele scrisori de dragoste dedicate maică-mii erau scrise în română, dar cu caractere chirilice. Și asta n-a oprit cumva dorul de limba română și după ce au trecut granița la sfârșitul anilor ’80, țin minte acele concerte, curând o să mai plasez și eu câte ceva, imagini din arhiva casetelor video personale. Deci la acele concerte, ei aveau primul suflu de românism, să-i spunem așa, de dorul de cultură românească și erau ca niște bureți. Maică-mea era mereu pe capul lui taică-meu, aș putea spune, ca să citească cât mai mult cu caractere latine și să-și îmbogățească vocabularul cu neologisme, pentru că amândoi jinduiau mult după poezia și literatura română.
Vocea Basarabiei: Dar dragostea de neam putem să o comparăm cum era cântată atunci, la începuturi de renaștere națională, și astăzi cum definim această dragoste de neam? Ce e dragostea de neam?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Deseori m-am ciocnit de o superficialitate pe care am căpătat-o cu toții, mi-a plăcut și o tot repet, mi-au plăcut cuvintele lui Vasile Șeicaru într-un interviu, când a colaborat cu Grigore Vieru și părinții mei, el zicea că au o dragoste mai mare pentru românism, un dor mai mare și sunt ca niște nebuni, că el nu găsea în România niște artiști să fie atât de pasionați și atât de înflăcărați…
Astăzi suntem prea confortabili, iar ardoarea de cândva, de a face muzică patriotică, nu mai e la modă
Vocea Basarabiei: Luptători?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Nici nu aș spune luptători, aș spune, cu o dragoste poate chiar exagerată pentru neamul românesc. Și dragostea asta, pentru că era atât de mare, nu avea cum să nu nască ceva, iar în ziua de astăzi poate suntem prea confortabili și toată acea ardoare pe care au avut-o ei, din păcate, s-a transformat, consider eu, în niște sărbători cu piesele, bineînțeles, prezente din acei ani, dar e mult prea puțin. M-a bucurat, într-adevăr, faptul că, uite, și Zdob și Zdub au scos piesa aceea cu trenulețul și se mai fac încercări, dar, din păcate, nu mai e la modă, să spunem așa.
Vocea Basarabiei: Două lacrimi gemene – Chișinău și București se cântă ca să promoveze patriotismul.
Cristofor Aldea-Teodorovici: Nu, nu mai e la modă acum, am în vedere să faci muzică patriotică…
Vocea Basarabiei: Și adică melodiile patriotice astăzi nu mai au cerere?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Mai sunt, probabil, dar nu mai e acea ardoare. Nu știu, sper că nu vom mai avea, poate intrăm în comunitatea europeană, cum se vorbește, și nu vom mai avea granițe, poate ne vom apropia mai mult și vom aprecia ceea ce ne dă Dumnezeu.
Vocea Basarabiei: Dar, pe de altă parte, se consideră că e nevoie de mobilizare, de unitate, pentru că mai mult și mai degrabă se vorbește despre o societate dezbinată și că anume aceste cântece patriotice ar putea să mobilizeze cetățenii?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Cert e că mie îmi face plăcere, chiar dacă e un oximoron, pe de o parte, mă bagă în mormânt, pe de altă parte, mă ridică la ceruri această muzică și mie îmi place, e un fel de recreare a stării pe care am avut-o eu fiind copil. Ne adunam la noi acasă și veneau Vieru și din România, Arșinel, Tudor Gheorghe și ei cântau, cântau până dimineață, era un fel de cenaclu, cum avea Păunescu sau o șezătoare, și mie îmi place până acum să cânt aceste cântece la mese unde sunt oameni simpli, nu să vin la evenimente să cânt, dar să stăm la masă și să cântăm cu toții, mie mi se pare că astfel devenim mai buni și mereu sper că poate o să trezesc un grăunte de durere și de bucurie pentru spiritualitatea neamului nostru, pentru că puțin ne mai unește în ziua de astăzi. Eu asta și spuneam, poate nu e atât de importantă Unirea, cât e important noi să fim uniți, pentru că deseori suntem dezbinați.
Vocea Basarabiei: Dar aceleași sentimente le trăiești și aici, și peste Prut, și în Franța, și în Statele Unite ale Americii atunci când mergi cu spectacolele pe care le prezinți?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Emoțiile au rămas cele mai mari totuși când trec hotarul, indiferent câți ani au trecut, că deja au trecut peste 30 de ani. Pentru mine de fiecare dată când trec vama în România și, mai ales am vreun spectacol, e un moment în care aș putea să le arăt fraților noștri de peste Prut dorul pe care l-am avut atâția ani și care mai este. Da, bineînțeles, e o stare când pleci în America la diasporă și pleci în Franța sau în alte țări, dar cert e că ador România Mare, să-i spunem așa, Țara Românească și, în același timp, încerc să nu uit și de Moldova, pentru că și aici lumea în sate e amărâtă și jinduiesc și ei după spiritualitate. Am observat niște reacții extraordinare pe la Bălți, pe la Ungheni, pe la Cahul, în satele prin care am mai mers, lumea vine cu ochii în lacrimi și eu asta încercam să discut chiar cu cei cu care mai colaborez, cu Cătălin Josan sau cu Pașa Parfeni, faptul că aceste piese cumva mi se pare că nu trebuie cântate, dar trebuie durute, sunt ca o doină, care reprezintă dorul unui om față de alt om și față de pământul tău. Deseori mi se întâmplă să văd că artiștii încearcă să cânte aceste piese, să-și arate performanțele vocale, fără să intre în esența versurilor și să intre în esența acestui sentiment – dorul omului față de om. Era chiar un vers pe care l-am discutat cu Pașa Parfeni, când lucram cu el la piesa pe care a cântat-o el mai mulți ani – Pentru ea la Putna – și erau versurile acestea: Pentru ea noi văruim pereții,/ Pentru ea mai sunt răniți poeții, păi, acolo trebuie să fie atâta durere în interpretare, încât trebuie să simți toți acei poeți practic strangulați de sistem, pentru că nu aveau voie decât printre cuvinte să vorbească despre durere și ei, din păcate, chiar și despre mine pot spune, că nu vreau să fiu acum critic, își dau seama doar după ce îi atenționezi cât de profund poate fi versul și dorul acela și asta mă sperie, pe de o parte, că putem fi, chiar eu inclusiv pot fi superficial și sper din tot sufletul să reapară niște artiști care cu adevărat vor cutreiera colinele și munții neamului nostru și ne vor uni sufletește, pentru că unirea probabil de mult a și fost în inimile noastre, dar important e noi să fim acel mănunchi, cum sunt japonezii, cum sunt alte popoare pe care îi vezi că țin unul la altul, iar noi, din păcate, suntem răzlețiți.
Vocea Basarabiei: Dar și despre perioada aceasta îndelungată de tranziție ce se spune? Că e mare suferința și e prea mult plâns și oftat și, din contra, dacă ar fi transmise mesaje de acestea că hai mai bine să luptăm, să învingem, curaj, victorie, e adevărat că ar trebui cumva să se schimbe acest macaz?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Da, astea trebuie să fie prezente în orice caz, și alături de durere, și alături de drama și tragismul neamului nostru – dârzenia și fruntea sus. E important să nu uităm de valorile și stejarii neamului nostru și să nu uităm și de sacrificiile pe care le-au făcut strămoșii, pentru că ei au luptat.
Vocea Basarabiei: Dar despre demnitate versus umilință, ce ai avea să ne spui, pentru că mulți spun că atâta timp cât Republica Moldova a depins de Federația Rusă mulți s-au împăcat cu complexul acesta al inferiorității și credeau că atunci când mergi la țar trebuie să apleci capul în fața lui? Acum, în ultimul timp, se aude tot mai insistent că, chiar dacă sunt scumpe resursele energetice, mai bine cu capul sus, cu demnitate, dar nu îngenuncheați.
Cristofor Aldea-Teodorovici: Sper să fie un curent, da, exact cuvântul acesta, trend, acum văd că au început mai mulți vorbitori de rusă să intre pe acest trend, că nu mai este populară limba rusă și româna e cumva, mai ales după micile scandaluri care au fost și dl doctor, am văzut că mai mulți moldoveni încep că ceară populației vorbitoare de alte limbi să încerce totuși, dacă i se vorbește în română, să răspundă în aceeași limbă. La fel ca și versul lui Grigore Vieru: …în aceeași limbă plânge un popor. Așa că după tendințele actuale a fost o bucurie și decizia guvernului, nu numai a guvernului, dar momentul acesta politic pe care l-am avut cu instituirea limbii române totalmente…
Vocea Basarabiei: …deputații în parlament.
Cristofor Aldea-Teodorovici: Deputații, da. E cumva o bucurie și, chiar dacă avem noi graiul moldovenesc, e bine să ni-l îmbunătățim pe zi ce trece. Mulți spun că deja sunt după o vârstă și nu mai intră în creier, iar eu consider că noi toată viața învățăm. Bunicul meu avea 80 și ceva de ani și țin minte cum, bunicul Gheorghe Marin, tatăl Doinei, își pregătea discursurile cu dicționarul la îndemână și încerca să utilizeze cât mai multe neologisme, era chiar, aș spune, un fel de joc între el și anumiți profesori universitari, în care încercau să găsească atât de multe neologisme, încât să fie aproape de neînțeles discursul. Se amuzau pe fonul acestor discursuri și mereu îl întrebam: „Bunicule, ce înseamnă cuvântul a plăsmui sau ce înseamnă un alt cuvânt?” și mi se părea că e un joc extraordinar.
Din literatura artistică găsești inspirația și dorința de a vorbi o română frumoasă, de a avea un vocabular mult mai bogat
Vocea Basarabiei: Frumos! Limba română e o limbă bogată, dar mediul lingvistic în Republica Moldova astăzi cum ți se pare?
Cristofor Aldea-Teodorovici: Eu am avut norocul că am studiat la București și, totuși, e altă pregnanță a graiului și a exprimării corecte, aici, din păcate, dar nu vreau să fiu iarăși negativist, poate ar trebui să fiu mai optimist, văd că e o tendință totuși să mai studieze lumea limba română cu expresii mai interesante, văd că au apărut foarte mulți profesori de retorică, dar m-a întristat în toată această cavalcadă, să-i spunem așa, faptul că mulți vin să exerseze retorica limbii române, dar citesc puțin. Și expresiile, din păcate, sunt adesea arhaice sau nu sunt atât de evoluate, dar cumva e bine totuși să evoluăm și pe plan literar. Mai există o tendință, am observat-o, să citească, bunăoară, cărți motivaționale și mai puțin literatură artistică. La fel mi se pare mai interesant totuși să găsești și din literatura artistică inspirația și dorința de a vorbi o română frumoasă, de a avea un vocabular de expresii mult mai bogat, pentru că din literatura motivațională nu capeți o spiritualitate bogată, să-i spunem așa.
