Pentru a fi bineplăcută lui Dumnezeu, viața creștinului trebuie să fie zidită din virtuți; iar virtutea se regăsește doar acolo unde este și înfrânarea. Toți Sfinții Părinți vorbesc despre înfrânare ca despre una dintre garanțiile dobândirii mântuirii și a veșniciei. Întreaga noastră viață pământească trebuie privită ca un post, ca o abținere de la cele ademenitoare, dar efemere. Tocmai din acest motiv înfrânarea nu trebuie considerată ca o sumă de restricționări, ci ca o cale de întărire a credinței și de „călire” spirituală.
Chiar de la instituirea sa, postul nu a fost privit ca un scop, ci, împreună cu rugăciunea, ca modalitate supremă de dobândire a curăției sufletești, deoarece numai astfel omul poate pierde interesul pentru plăcerile lumești, care nu sunt doar trecătoare, ci și vătămătoare. Astfel, omul are toate premisele pentru a se concentra asupra bogățiilor nepieritoare. Adevărata înfrânare nu cunoaște jumătăți de măsură, căci, pe bună dreptate, Sfântul Vasile cel Mare zice: „Ce folos dacă gura nu mănâncă carne, iar cu hulele şi cu vorbele necuviincioase rupe din trupul fraţilor noştri?
Ce folos a ne înfrâna ochii de la privelişti necuviincioase, dar cu inima a dori cele rele fraţilor noştri?” Astfel, nu trebuie să ne amăgim pe noi înșine și să credem că dacă ne abținem de la un lucru condamnabil, celălalt ne este îngăduit. Trebuie să știm să ne sacrificăm viața, să ne curmăm pornirile trupului și ale minții, căci înfrânarea anume asta este – detașarea totală de cele carnale și temporale, și concentrarea asupra celor spirituale. Pentru creștinul care a hotărât să ia calea uitării de sine, drumul nu va fi deloc ușor; va fi ispitit, va fi tentat să se întoarcă la felul de viață anterior și, cu cât se va întări mai mult în înfrânare, cu atât ispitele vor deveni mai mari și mai cutremurătoare. Acest lucru nu trebuie să sperie, ci, din contra, să-l întărească pe om în credință, căci mulțimea ispitelor este dovada faptului că dușmanul se teme de credincioșia lui și că drumul pe care l-a ales este cel binecuvântat de Dumnezeu. 81 Totuși înfrânarea nu privează creștinul de bucurii, din contra, îl ajută să deosebească adevărata fericire de cea înșelătoare.
Postul învață pe credincios responsabilitatea și simțul măsurii în toate, ca întotdeauna să aibă capul limpede pentru a discerne între bine și rău. Măsura abținerii este deosebită pentru fiecare credincios în parte, în funcție de puterile sale. Căci nu va putea un om abia îmbisericit să trăiască după aceleași norme după care trăiește un cuvios. Acest lucru este necesar de știut și de aplicat pentru a nu îndepărta pe cineva de Biserică prin asprimea vieții care i se cere să o ducă. Aici intervine misiunea duhovnicului, care, ca un doctor al sufletelor, știind puterile creștinilor pe care îi păstorește, trebuie să le administreze corect medicamentul ce se cere pentru fiecare. Pe lângă toate cele de mai sus, viața trăită în înfrânare este o manifestare de solidarizare cu Iisus Hristos și cu patimile pe care le-a îndurat pentru mântuirea neamului omenesc.
De aceea fiecare om care hotărăște să trăiască după învățătura Evangheliei, trebuie să conștientizeze responsabilitatea pasului pe care îl face și, în același timp, să fie sigur că, dacă a început această viață dintr-o pornire curată, va avea parte de mila Domnului, pentru ca într-un final să ajungă la limanul mântuirii. Să cerem, dar, neîncetat de la Bunul Dumnezeu ajutor pentru a căpăta virtutea înfrânării și pentru ca viața trăită aici pe pământ să deschidă porțile cerului, ca astfel să putem petrece veșnicia alături de drepții Săi. Amin.
„Altarul Credinţei”, nr. 2, 31 ianuarie 2012
Preotul Octavian Moșin
