Trebuie să recunoaştem că educaţia copilului începe înainte de zămislire. Contează şi comportamentul părinţilor în perioada sarcinii. Iar după naştere responsabilităţile se măresc şi suntem obligaţi să contribuim la buna şi corecta creştere şi educare a acelei fiinţe plăpânde, unice, irepetabile. Conflictele din familie, lipsa factorului educativ-formativ, a dragostei părinteşti duc la ştirbirea perspectivei de dezvoltare a copilului. În alte cazuri, din contra, se ajunge la idolatrizarea copiilor, cultivându-se astfel nonvalorile şi amoralitatea.
Copiii necesită a fi supravegheaţi, mai cu seamă în primii ani, dar şi mult timp după cei „şapte ani de acasă”, până când devin maturi şi responsabili de propria viaţă. Să nu lăsăm educaţia pe seama străzii, a mass-mediei, a reţelelor de socializare etc. Ar trebui să ne unim eforturile: pedagogii, medicii, biologii, psihologii, juriștii şi slujitorii întru crearea unor grupuri multidisciplinare profesioniste, care ar asigura depăşirea problemelor comportamentale la copii.
Biserica vine cu „reţete duhovniceşti”, încercând să realizeze o elementară catehizare a tinerilor ce urmează să se căsătorească. Trebuie să le cultivăm spiritul de jertfă al familiei, care în fond este dragostea creştinească. Fiecare membru al familiei îşi are obligaţiile sale, pe care trebuie să le îndeplinească destoinic. Frica de Dumnezeu de-a dreptul este începutul înţelepciunii.
„Literatura şi Arta”, nr. 25, 19 iunie, 2014
