Cel mai sensibil partener de scenă e partenerul de viață! Cum funcționează acest principiu aflați de la Angela Ciobanu și Ion Mocanu, invitații emisiunii „Puncte de vedere, puncte de reper”.
Musafirii de astăzi vor continua seria noastră de povestiri din culisele unor oameni de creație, acum din culisele, chiar este noțiunea potrivită, pentru că ne-au venit în musafirie iarăși actori de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Eu deja am o colecție de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, sunt convinsă că dvs. poate ați tras cu urechea, dacă nu ați văzut cu un ochi ce năzbâtii facem noi aici, eu încerc să fiu altfel, dar, totuna, încep cu întrebarea firească: când veniți acasă de la teatru, se încheie meseria sau continuă non-stop?
Angela Ciobanu: Încercăm, încercăm să nu vorbim, să zicem, foarte mult sau să aducem mult teatru…
Vocea Basarabiei: Să vorbiți ca să vorbiți, dar să nu faceți teatru!
Angela Ciobanu: Să nu facem, da, adevărat, în casă, dar discuțiile sigur că sunt, vorbim, ne-a reușit astăzi, nu ne-a reușit spectacolul, rolul sau vorbim despre repetiție.
Ion Mocanu: Depinde și de spectacol, după ce spectacol, dacă e un spectacol care e așa, mai greluț, care te istovește puțin, teatrul cam se oprește în momentul când se închide cortina, dar așa, chiar și azi când veneam încoace ne-am prins că făceam teatru în mașină, așa mai…
Vocea Basarabiei: Dar eu sunt curios, și recunosc că toată emisiunea am să vă provoc, pe mine mă interesează dacă puneți în aplicare micile trucuri și abilități actoricești în raport unii cu alții sau așa de bine vă știți deja că nu mai merge?
Angela Ciobanu: Merge, ne mai jucăm așa, ne mai prostim, ne facem așa de cap, ne mai jucăm ca și copii și vorba o schimbăm.
Vocea Basarabiei: OK! Dar, de exemplu, dacă Angela vrea un inel, un diamant, l-ar putea face pe dl Mocanu, folosind trucurile teatrale pe care le știe sau, nu știu, să nu vrea să meargă undeva, dar dl Mocanu să zică: „E musai să fim nași!”?
Angela Ciobanu: Nu, cred că da, cred că folosesc micile trucuri.
Ion Mocanu: Fără doar și poate, sigur!
Angela Ciobanu: Știind când și cum, și ce trebuie să-i spun, și în ce moment sau chiar să mă dau așa, într-un micro-spectacol, te rog frumos…
Vocea Basarabiei: Am înțeles. Acum să-mi răspundeți ca la un sondaj sociologic. Uitați-vă, în situația în care sunteți ambii din meserie, în aceeași trupă, ca și cum ați lucra în aceeași sală de operație, iată, când veniți, cum recomandați că noi facem listă de recomandări pentru spectatorii noștri tineri, care au de gând să trăiască la fel de bine și mult împreună ca dvs., există lucruri tabuizate, de exemplu, analizez, dar nu mă bag, există o linie roșie unde, de exemplu, s-ar putea să lezați demnitatea partenerului de viață și de teatru? Dvs. ați pornit să spuneți că analizați unde n-a mers bine un rol, unde poate n-a mers o mimică, sau asta e o zonă în care nu intrați? E mai bine să cruțați partenerul, e mai bine să nu intrați în zona asta unde se critică, unde nu?
Ion Mocanu: Aveți în vedere partenerul, între noi?
Vocea Basarabiei: Da, între dvs.!
Ion Mocanu: Sigur, după fiecare spectacol încercăm să ne spunem ce a fost mai reușit, ce a fost mai puțin reușit, dar cu multă-multă răbdare.
Angela Ciobanu: Răbdare și grijă.
Ion Mocanu: Și foarte atent, pentru că noi…
Vocea Basarabiei: Adică veniți după o viață de familiști și totuna trebuie să umbli?…
Ion Mocanu: Absolut, pentru că, în fond, profesia noastră este foarte emotivă, noi suntem întotdeauna cu nervii dezgoliți, întotdeauna suntem pe emoții, și un cuvânt nu așa spus, o observație sau o caracterizare a unui moment din spectacol poate să doară. Eu, de exemplu, îi spun Angelei, dar îi spun după, nu în momentul de după spectacol, dar peste o zi sau peste un timp oarecare, mai ales când vine următorul spectacol, adică același spectacol, dar care urmează.
Angela Ciobanu: Dar mi-o spune foarte atent: „Poate să vezi acolo momențelul cela” și exact la fel și eu, pentru că îmi dau seama, doar cine nu mănâncă pâinea asta, știți cum, poate. Trebuie să spui adevărul, trebuie să-l spui!
Vocea Basarabiei: Dar în scenă, când vi se întâmplă să fiți în același spectacol, sunteți parteneri optimi, ideali unul pentru altul sau faptul că sunteți dintr-o familie dimpotrivă?
Eu îl consider pe Ion unul dintre cei mai buni ai mei parteneri pentru că are mult bun-simț
Angela Ciobanu: Eu îl consider pe Ion unul dintre cei mai buni ai mei parteneri. Și vă spun de ce. Pentru că nu știu dacă contează că îi sunt soție, parteneră de viață, dar pentru că are atâta bun-simț, de fiecare dată pauza știe cum să și-o umple singur, chiar dacă am acolo un moment unde eu consider că fac pauză sau mă ascultă pe mine foarte atent. Știți? Asta la parteneri e cam rar când te aude, când te ascultă.
Ion Mocanu: Deci, ar vrea să spună că nu sunt un partener egoist, pentru că avem mulți, adică o spun așa, deschis, sunt mulți artiști care…
Angela Ciobanu: Dar nu e vorba de artiști de la teatrul nostru.
Ion Mocanu: Da, la general eu vorbesc acum, normal, care sunt egoiști, ei să fie în prim-plan…
Vocea Basarabiei: Trag de plapumă?
Ion Mocanu: Încearcă să tragă plapuma asupra lor, dar noi deja am mâncat o bucățică de pâine și știm cum să…
Angela Ciobanu: Și părerea mea este, de fiecare dată, că investirea în partener este un lucru cu succes.
Ion Mocanu: Și anume, propriul succes, dacă eu investesc în partener. Asta spectatorul tot observă, nouă ne pare că el vine și se așază, și se relaxează, și nu e conectat, dar majoritatea spectatorilor, pentru că mă uit că sălile sunt pline permanent, chiar des ne mirăm de faptul acesta, și el vine, spectatorul e însetat sau e dornic de emoții vii, că ar sta acasă și ar privi televizorul sau ar sta pe internet și nu știu ce ar face, dar vine la teatru.
Vocea Basarabiei: Dar regizorii contează deja tocmai pe armonia asta a dvs.?
Angela Ciobanu: Cred că da, cred că deja da.
Vocea Basarabiei: În distribuție îi caută pe Mocanu și pe Angela?
Angela Ciobanu: Cred că da, mă gândesc că da.
Ion Mocanu: Da, eu cred că noi deja avem cum ar fi spectatorul nostru care vine la spectacole unde jucăm noi, avem spectatori care, de exemplu, au privit „Pomul vieții” aproape de 20 de ori, de 18 ori, adică, bine, îl jucăm noi de vreo 10 ani. Și vin anume, după asta ne scriu, chiar ne așteaptă după spectacol, ne fac complimente.
Vocea Basarabiei: Apropo de „Pomul vieții”, sunteți de modă veche, de aceștia emotiv-patriotici sau vă plac și nebuniile, vă plac experimentele?
Angela Ciobanu: Mie îmi plac experimentele.
Ion Mocanu: Și mie la fel.
Angela Ciobanu: Mie îmi plac experimentele, are loc și, după părerea mea, dacă nu încercăm – nu vedem cum este acum teatrul.
Ion Mocanu: Oricum la baza teatrului stă teatrul clasic, dar toate experimentele acestea care vin, ele sunt benefice, oricum până la urmă…
Angela Ciobanu: …se schimbă culoarea pielii, se schimbă moleculele, celulele, adică ceva se întâmplă, care am senzația că dă creștere unui actor în evoluția lui.
Ion Mocanu: Adică, noi suntem dornici, avem nevoie și de spectacole din astea experimentale, mai contemporane, mai, nici nu știu cum să le numesc.
Angela Ciobanu: Spectacole care acum sunt în vogă sau gen de spectacole.
Ion Mocanu: Nu, cum ați spus dvs., de acesta, naționalul…
Vocea Basarabiei: Nu, lacrimogene, hai să zicem așa?
Ion Mocanu: Lacrimogene, da. Dar, știți, e ceva și în spectacol, uneori eu nu știu dacă ați trăit vreodată asemenea momente când la un moment dat se râde, iată chiar în „Pomul vieții”, o jumătate de spectacol se râde haios și, până la urmă, ultima scenă când acolo toată sala în unison auzi cum plânge. Se face liniște, și e ceva pentru noi, e o reîncărcare, să zicem, adică am atins ceva și la suflețelul spectatorului.
Angela Ciobanu: O strună care nu a fost atinsă de mult…
Vocea Basarabiei: OK. Și aici intrăm iar în meseria dvs. Iertați-mă, vă rog, eu vorbesc ca un ageamiu.
Angela Ciobanu: Chiar vă rog…
Vocea Basarabiei: Cum reușiți tocmai să le scoateți niște lacrimi unor oameni care stau la câțiva metri, mai ales în spectacole de astea care se joacă, în săli nu prea adaptate, între timp se mai trage niște fum, mai sună un telefon? Adică e o atmosferă de asta de debara și, în timpul acesta, dvs. trebuie să stoarceți lacrima sau să-l mutați pe om într-o ambianță, uneori tragică, uneori de comedie. Spuneți-ne secretele, ce înseamnă asta, pe înțelesul omului, asta, de fapt, e meseria, asta e arta teatrală, dar spuneți-ne 1, 2, 3, 4, 5, dacă se poate?
Angela Ciobanu: E vorba, să zicem, că nu trebuie să scoatem lacrima din el, dar vine momentul care este foarte sensibil.
Vocea Basarabiei: Nu, eu zic lacrima ca un criteriu de eficiență teatrală.
Angela Ciobanu: Da. După părerea mea, totuși, până la urmă, dacă-ți trăiești acel personaj, eu pe bune acum vorbesc fără să fac cumva, dacă-l trăiești și treci prin emoțiile pe care le-a trecut el – reușești.
Vocea Basarabiei: Angela, d-apoi faci riduri pe inimă, dacă trăiești fiecare rol, nu?
Angela Ciobanu: Faci, faci riduri, asta ți-e…
Ion Mocanu: Bine, este o detașare de rol, de personaj, pentru că, dacă să vorbim așa, după școală este Ion Mocanu plus personajul, de exemplu, Grigore, nu-i Grigore plus Ion Mocanu, dacă noi nu ne autocontrolăm, n-avem controlul acesta dintr-o parte – noi, la un moment dat, ne ducem încoace, mai la vale, spre Costiujeni.
Vocea Basarabiei: Da, dar Angela spune despre acel „ne veriu”, da? Pentru ca să cred eu, trebuie să dezgoliți.
Angela Ciobanu: Se dezgolesc, da!
Ion Mocanu: Dezgolit, dar oricum e o amăgeală, oricum.
Angela Ciobanu: E o minciună, dar o minciună frumoasă.
Vocea Basarabiei: Deci, convenționalitate, hai să-i spunem așa, nu amăgeală.
Angela Ciobanu: Dar emoția, ea merge până la capăt, dar îți dai seama unde te afli, altfel vă dați seama că…
Ion Mocanu: Și momentul când simți și tu emoția ceea a personajului, atunci se întâmplă și cu tine ceva, o euforie, se simte, pentru că ce dai spectatorului, în fond, ce este iată schimbul acesta de energie, noi din scenă dăm o energie oarecare spectatorului, spectatorul asimilează asta și ne-o întoarce înapoi, și când se întâmplă acest contact între spectator și actor, cred că asta e…
Angela Ciobanu: Dar pentru ca el să se întâmple, energia trebuie formată, ea trebuie dusă, ea trebuie spusă și făcută până la capăt.
Vocea Basarabiei: OK! Eu, cinicul și sadicul, am să spun că orice actor spune asta: „Vai, ce sală minunată avem, în timpul turneului, vai, aceștia care cântă sau dacă dansează, fac nu știu ce!”, ce organ aveți voi pentru ca să măsurați într-adevăr energia?
Angela Ciobanu: Organul exact nu știu care e… La mine tot timpul se întâmplă asta aici, eu vorbesc, e un fel de suflet conectat cu inima, dar e și aici, și capul, evident că, uitați-vă, 3 puncte: dacă ești foarte cerebrală, nu știu, cum ajungem noi și deschidem inima și suflețelul, dar lucrează toate 3 împreună – este controlul, este inima, dacă nu-i dai forță sufletului, nu știu dacă explic corect. Sufletul este acel care formează această micuță energie pe care tu o dărui, o dai, o scoți din tine, dar inima pompează și-i dă putere, îi dă forță ca ea să se ducă încolo. Deseori zici că poți să…, sunt momente când zici: Doamne! Sau când vine momentul iată plânsul acesta care nu se mai oprește și nu știi cum să-l oprești, nu-l poți opri, și după spectacol chiar se închide cortina și încă ieși cu lacrimile, și te duci până la cabină, și tot încă sunt și parcă nu-ți poți reveni, nu-ți poți reveni, mai inspiri, mai expiri și, până la urmă, eu cred că deja acasă pot să fac ah-ah-ah, că s-a terminat.
Vocea Basarabiei: Dle Mocanu, acesta e mecanism feminin, mecanismul masculin, cum lucrează roentgenul masculin, ca să știți că ați captat sala sau nu?
Ion Mocanu: Știți, o să încep cu aceea că sunt uneori spectatori care stau pur și simplu și nu, parcă joci și noi ieșim unul după altul din scenă și: „Băi, ce se întâmplă?”.
Vocea Basarabiei: El îi „beton”.
Angela Ciobanu: Ceva nu merge.
Ion Mocanu: Spectatorul e „beton”, nu-l sparge, nu merge ceva și, într-adevăr, până la urmă nu știm ce se întâmplă, că nu poți să spui că au venit 400 de spectatori și toți sunt indiferenți sau au venit că i-au adus cu forța încolo.
Vocea Basarabiei: De la cazarmă...
Ion Mocanu: Da, de la cazarmă. Ei, și aceia dacă vin, este comandirul lor care le ordonă când anume să aplaude, a făcut un gest, dar eu, de exemplu, la începutul carierei, după facultate…
Vocea Basarabiei: Nu mă interesează, dezvoltați aici. Și atunci vă orientați spre acesta care e „beton”, asta e ținta? Trebuie să-l spargeți sau lăsați naibii și vă schimbați centrul, și vă uitați la altă sensibilitate, în alt colț? Iată ați pornit pe calea aceasta, unde sunt camertonurile?
Ion Mocanu: Ne facem meseria până la capăt, deci, noi jucăm ca de obicei și mergem până la capăt, cum am jucat de zeci de ori…
Vocea Basarabiei: Și dacă nu-l spargeți pe acesta, ce-i?
Ion Mocanu: Oricum nu putem să oprim spectacolul, „ia lăsați-mă în pace”, nu, spectatorul acesta…
Angela Ciobanu: …hai să o începem de la început.
Vocea Basarabiei: Da, dar vă descurajează asta sau nu?
Ion Mocanu: Nu ne descurajează, ne alarmează puțin, adică ne punem întrebări: dar eu poate nu fac ceva corect, eu nu corect duc emoția, duc gândul, duc logica?
Angela Ciobanu: Ceva se întâmplă, în noi, de fapt.
Vocea Basarabiei: Am înțeles. Dar pe ambii vă întreb – reacțiile spontane care pe mine, recunosc, uneori mă deranjează, o explozie de hăhăit la o replică de asta sau dimpotrivă, de astea, ghionturi sau unii chiar comentează, iată lucrurile astea se înscriu în mecanismele acestea de evaluare sau mai bine ar fi un perete impenetrabil, să vă jucați?
Angela Ciobanu: Evident că auzi, Doamne!
Ion Mocanu: Nu, mai bine fără acest perete, dar am avut multe cazuri când spectatorul vine, venise unul, jucam noi atunci „Radu Ștefan Întâiul și Ultimul” de Aureliu Busuioc, și a venit unul și s-a așezat, un domn, cred că era un fraier dintre aceștia, pe atunci erau încă la modă aceștia cu urechile frânte și acesta s-a așezat în rândul 2, așa în dreapta, când te uiți de pe scenă, și el la un moment dat scoate telefonul: „Da, băi, eu sunt la teatru, hai lasă-mă!”. Și noi, știți, chestiile acestea deranjează sau sunt care comentează, permanent comentează, chiar am avut un spectacol organizat la Orhei și anume organizatoarele celea erau am uitat din ce asociație, ele s-au așezat în primul rând și comentau, practic ele erau parte componentă a spectacolului nostru.
Angela Ciobanu: „Hai-hai, așa-i, dă-i chiar una în bot, ca el să înțeleagă…”
Ion Mocanu: „Da, dar nu-i mai spune”…
Angela Ciobanu: Și auzi asta, sigur că auzi, dar îți faci lucrul.
Vocea Basarabiei: Ele voiau să fie…
Ion Mocanu: Sau avem spectacole când vin, iată chiar la ultimul „Take, Ianke și Cadâr”, unde vorbește dl Rusu acolo despre soție, despre asta, și a venit un grup de femei, dar râdeau ele, la orice replică râdeau. Dl Rusu tot se oprea, se uita, a, s-a terminat – mergem mai departe, dar un râs din acesta ieșit din comun, ceva parcă nenatural.
Vocea Basarabiei: Da, dar trebuie să recunoașteți, uneori și dvs. din scenă îi provocați cu mici intermezzouri de astea, replici politice sau nu știu ce, vă trebuie așa, oleacă de asistență?
Ion Mocanu: Sigur, improvizația la temă e permanentă.
Vocea Basarabiei: Și improvizația e lăsată la discreția actorilor, regizorul vă dă liber?
Ion Mocanu: Cum îți vine.
Angela Ciobanu: Nu toți! Altceva, trebuie și să poți să improvizezi, să știți că nu toți actorii au această capacitate sau frică, sau mai multe lucruri care îi opresc. Sunt care-s dotați.
Vocea Basarabiei: În primul rând e ingeniozitatea.
Angela Ciobanu: Așa.
Ion Mocanu: Da, ș-apoi trebuie să fie de bun gust, să nu schimbe subiectul, adică să nu devieze.
Angela Ciobanu: Da, și direcția, și personajul, și dacă ai curajul și e loc – se întâmplă, dar dacă nu e loc – nu o bagi așa, ca să nu provoace alte…
Vocea Basarabiei: Plecasem un pic de la tema asta cu teatrul modern, deunăzi am văzut interviurile lui Vîrîpaev în care el, și am să vă întreb în mod special, dar întâi pornesc de la aceea că el insista că teatrul trebuie să fie comercial, teatrul cu buget asigurat de la stat, el ca și cum prinde la grăsime, el nu caută să fie interesant, și el dădea exemplul teatrelor care joacă piesele lui. Acolo îs prețuri „dai Boje”, sau nu, „dai Boje” se zice când e mic, el câștiga o grămadă de bani de la piesele montate în Rusia și el spunea că un criteriu este tocmai de eficiență. Eu nu întotdeauna sunt de acord cu el. În sensul acesta, ce poziție eventual, fie și subiectivă, aveți dvs. în privința aceasta, dacă teatrul academic, național, cu buget asigurat este mai eficient în sensul misiunii sau teatrul experimental, Teatrul din Buzunar, am avut noi teatrul proiect, mai ales unde? Și eu recunosc, eu sunt de modă veche, pe mine ori mă sperie exagerarea cu experimentul, pentru că, de exemplu, pentru mine în egală măsură, dar mai mult, cred eu, un actor îl prețuiesc într-o angajare de clovni, unde are lumină puțină, întunecime și, de fapt, spectacolul îl face actorul, cu mimică, cu pauze, cu replici, cu improvizații, cu suflarea luată unii de la alții. Acolo pentru mine e un adevărat etalon actoricesc decât într-un spectacol unde actorul devine secundar în comparație cu trucurile, procedeele, parada de metafore ș.a.m.d. Vă rog!
Angela Ciobanu: Vorbim de decor…
Vocea Basarabiei: Așa, spuneți-mi.
Angela Ciobanu: Eu tot sunt de părerea pe care o aveți și dvs. Pentru mine contează jocul actoricesc, prin ce trece, care este procesul și pe mine mă interesează așa spectacole unde și regizorul se gândește la lucrul actoricesc în acest spectacol, dar să știți că este teatrul modern și este teatrul modern, este un teatru modern care chiar știe prețurile și e nevoie de asemenea gen de teatru, evident, dar…
Vocea Basarabiei: Am văzut la Reuniunea Teatrelor Românești o mulțime de exemple care ilustrează ceea ce spuneți.
Ion Mocanu: Da, dar eu îmi amintesc, cândva am fost cu un spectacol, bine, am fost la un schimb de experiență, fiind student, încă în America, în anul 1991 și am fost la un spectacol de acesta modern, și țin minte profesorul nostru, Bogomolov, stătea și se uita cu atâta interes și tot schimba picioarele unul peste altul și la un moment dat, la sfârșitul spectacolului, ne adună și ne întreabă: «Ну, как?» (Ei, cum? Cum a fost?” Noi încercăm, înțelegeți, dar era un spectacol, da, într-adevăr, foarte așa, contemporan, cu diferite procedee, cu tehnică…
Angela Ciobanu: Era vorba despre „Vioristul pe acoperiș”.
Ion Mocanu: Nu acesta, acel studențesc, nu acel… Și la urmă el ne spune: „Da, băieți, au lucrat actorii în scenă excepțional”.
Angela Ciobanu: Zice:„Muncesc așa de bine, «комар носа не подточит» (că n-ai nimic de reproșat), așa de bine.
Ion Mocanu: Dar acesta teatru e de azi pe mâine, pentru că la bază stă actorul, stă emoția, stă ceea ce se întâmplă.
Angela Ciobanu: Cât e de profund…
Ion Mocanu: Pentru că am fost și eu la multe spectacole, și merg cu mult drag la multe spectacole, de astea contemporane sau tehnologizate și mai pun câte o întrebare regizorului: „Dar de ce, ce ai?…” și îmi dau seama că nici el nu înțelege, mulți nu înțeleg ce fac, fac, dar nu știu, mie așa mi-a venit, eu așa am simțit, tu așa ai simțit…
Angela Ciobanu: Multe lucruri nu sunt, cum să vă zic?…
Ion Mocanu: Îndreptățite.
Angela Ciobanu: Actorul vine deja cu o emoție pregătită, deja gata, știți cum ai apăsa pe Google OK și cauți ceva, deci, nu este procesul de a crește, de unde pornește personajul și tocmai la final unde ajunge, el vine deja cu finalul gata. Înțelegeți? Deci, cu o emoție deja propusă imediat, eu nu văd…
Vocea Basarabiei: Vă referiți la canonul impus de regizor?
Angela Ciobanu: Vorbesc despre acum, teatrul modern. Deci, nu este procesul de a înțelege ce se întâmplă cu acest personaj pe parcursul spectacolului, de unde pornește și unde ajunge, este deja gata, el vine cu emoția pregătită, care, de fapt, trebuie să fie deja la final.
Vocea Basarabiei: Dar poate asta-i condiția pentru un consumator modern, care are nevoie de un ghidaj, care vrea foarte clar, să nu umble el prin labirintul emoțiilor, să știe, s-a pornit din A și trebuie să ajungă la B?
Angela Ciobanu: Păi, dar viața omului nu este o claritate imediată, ci el trece, omul, personajul, el trece prin mai multe gânduri, situații, ce l-a făcut ca să ajungă acolo unde ajunge, ce facem cu acest „ce l-a făcut”? (…)
