Era cald. Putem spune că era prea cald, chiar și pentru plaiul nostru mioritic, obișnuit de la o vreme cu avertizările in portocaliu ale meteorologilor. Mercurul din termometru, parcă înnebunit, înțepenise la gradația 40. Norii, în mare supărare pentru oameni, se făceau a uita de câmpiile însetate ale satelor noastre. Leneși, ei se împotriveau cu încăpăținare să-și încarce burdufurile cu apă. Nici măcar în treacăt ,nici măcar pentru o palmă de umbră nu zăboveau norii pe meleagurile noastre.
Măcar așa ,în treacăt, să scape un șuvoi de ploaie. Măcar pentru a strânge colbul, că de vlagă pentru agricultură nici vorbă nu poate fi. Nimic. Spicul, crescut doar de două șchioape, așa și rămase un biet pitic încleștat de scoarța pământului. Oamenii își îndreptau cu disperare privirile spre cerul necruțător de albastru, și adunându-și palmele mare rugăciune, se rugau, se tot rugau Celui de Sus pentru îndurare și măcar pentru o gură de ploaie. Dar se vede că pe undeva basarabenii prea o îndesiseră cu tot felul de păcate, căci îi ocolea ploaia, instalând cu tot dinadinsul la guvernare seceta…
