Suntem în Săptămâna Patimilor. Săptămâna când acum circa mai bine de 2000 mii de ani a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu – Isus Hristos. Se zice că în această Săptămână Isus Hristos a plâns. O singură dată în scurta sa viață pământească a plâns. A plâns Hristos nu atunci când a fost condamnat la moarte prin răstignire de către farisei. Nu. Pentru că zicea Hristos: Și fariseii sun oameni și știut lucru, nu tuturor oamenilor le este dat să treacă peste păcatul Invidiei. Nici atunci când a fost vândut de Iuda pe câțiva arginți, nici atunci nu a plâns Hristos. Pentru că înțelegea Fiul Domnului marea slăbiciune omenească a lăcomiei în fața banilor. Nu a plâns nici chiar atunci când ucenicul său cel mai devotat, Petru s-a lepădat de Dânsul de trei ori până a cântat cocoșul. Înțelegea Domnul că nu fiecare om poate învinge frica…. Nu i-au stors lacrimi de durere nici cuiele răstignirii, bătute în carne vie. Nu. Nu. Nu atunci a plâns Hristos. Atunci, crucificat fiind, l-a rugat pe tată-l său: „Iartă-i Doamne, că nu știu ce fac”. Peste toate păcatele pământești a știut a trece cu demnitate Hristos în semn de pildă și învățătură pentru muritori. Pentru că își dădea perfect seama că tot ce-i pământesc e mic și neînsemnat, trupul omului fiind doar un boț de lut până la urmă, cum pe bună dreptate afirma și marele Eminescu. Nu pentru asta a plâns Hristos. Altul a fost izvorul lacrimilor divine….
