Mircea Snegur a deținut mandatul de președinte al Republicii Moldova în perioada anilor 1990-1996 și a fost unul dintre liderii mișcării de eliberare și renaștere națională. A fost principalul susținător al proiectului de lege care prevedea conferirea limbii române a statutului de limbă oficială și revenirea la drapelul tricolor. Mircea Snegur a susținut proclamarea suveranității, obținerea independenței Republicii Moldova și a contribuit la recunoașterea tânărului stat de către Occident. A deținut funcția de șef de stat de la 3 septembrie 1990, până la 1 decembrie 1996, când a pierdut alegerile în fața lui Petru Lucinschi. Constantin Tampiza, fost ministru al economiei și al finanțelor, un bun prieten al președintelui Mircea Snegur i-a fost alături până în ultima clipă. Nimic din ceea ce este omenesc nu i-a fost străin primului șef de stat al Moldovei Independente, spune Constantin Tampiza.
Vocea Basarabiei: Cum rămâne în istorie omul Mircea Snegur?
Constantin Tampiza: Rămâne un om mare. Ceea ce mi-a sugerat el în ultima marți, când era încă conștient, pentru că miercuri deja, pe la ora 5 am fost informat era într-o stare de șoc și nu mai reacționa. Ședeam cu mâna în mâna lui și el îmi spune: „Costică, am vrut să mă duc acasă să scriu”, voia să scrie cum să organizăm. El era conștient. „Te rog una”, dintre toate cele ce mi-a spus: „pomenirea s-o faceți modest la președinție, că am fost președinte”.
Așadar, eu o să încep de la prima caracteristică – un om foarte modest. Ultimii 10 ani cred că i-am fost cel mai apropiat, nu era o săptămână să nu vin la el, vorbeam în fiecare zi, intram în cabinetul lui, intram în casă, încă pe când era doamna în viață, covoarele de la maica sau un covor de prin anii ’80, foarte bine îmi amintesc de mobila din cabinetul dlui Snegur, mobilă care pe timpuri când lucram la Comitetul raional o producea Fabrica nr. 2, dl Plop, și acum covorul acesta încununează cel mai nou obiect din casa lui Snegur.
El era modest în toate, la masă era o masă pur moldovenească, iubea foarte mult să pregătească de sine stătător. Era un familist adevărat, eu nici nu mă compar cu el. Deseori i-am văzut împreună, eu practic când veneam la el, nu l-am auzit o dată să ridice vocea, în pofida faptului că dna Eugenia își permitea să-l mai corecteze, dar a ținut foarte mult la ea. Eu cred că problemele pe care le-a avut ulterior sunt legate de singurătate, el s-a simțit singur. El toată vremea se temea de singurătate. Dar încă una vă mai spun, când a decedat doamna, noi în doi am stat la capul ei în biserica din Cimitirul Armenesc și acum tot mi-a spus: „Tu să nu mă lepezi singur în biserică”. Desigur că mă pregătesc, am vorbit și cu vladâca, am să stau până la urmă.
Încă o caracteristică – o credință pe care cred că i-au transmis-o părinții, mai ales doamna. Dvs. cunoașteți bine faptul că ei au fost ctitori la Mănăstirea Hâncu. Acolo chiar este acum și o amintire de la ctitorul principal, de la doamna Eugenia, și eu cu vladâca Petru deseori vorbesc, el practic la toate sărbătorile venea la Snegur, ne-am întâlnit chiar și la ziua lui de naștere.
A treia – acuratețea. Dvs. mă înțelegeți? Când l-au internat în spital, îl sun să vin la el, pentru prima dată mi-a refuzat, am rămas și îmi spune: „Nu vreau să mă vezi în halul în care sunt”. Ulterior, când deja m-a chemat la el și am venit, și-a cerut scuze, a zis: „Costică, nu te supăra, eu pe 27 august n-am acceptat și vizita dnei președinte”, care a vrut să vină la el să-l felicite.
Desigur, și-a exprimat profunda mulțumire că și-a amintit de el la recepție. Eu i-am spus că și Parlamentul-90 s-a întâlnit cu dna președinte și iarăși i-au adus un omagiu. Tocmai i s-a înflăcărat fața. Voi nu l-ați văzut niciodată pe Snegur să vină la o întâlnire și să nu fie aranjat în toate, el avea o atașare aparte față de vestimentație. Eu nu l-am văzut în blugi, eu veneam acasă, el numaidecât trebuia, mai ales în primele zile, bun, acum când era bolnav, el își mai permitea, dar toată vremea te întâlnea, el voia să rămână acel Snegur care a fost.
Încă una. Eu îl numesc om de la țară. La proiectul agricol pe care l-am lansat la Negureni, el mi-a fost alături. Se bucura ca un copil. Am făcut deja și lacul de acumulare, creșteam niște pește, venea la pescuit, îmi spune: „E bine la tine, dar trebuie undeva să avem și un loc de repaos”. Am construit eu acolo o căsuță, are camera lui, așa se și numește – Snegur -, venea pentru două zile, se scula de dimineață pe la ora 5 și cotrobăia (așa am s-o spun, țărănește) toate colțurile din toate lanurile de legume, venea cu o satisfacție și-mi spunea: „Iaca dimineață să-mi dai pentru vătămătură, vreau să ridic paharul pentru ceea ce ați făcut voi. Eu am înțeles că Moldova în agricultură are viitor”. Avea niște emoții de neînchipuit.
Vocea Basarabiei: Cât de des ați vorbit cu dl Snegur despre dragostea de neam și de țară?
Constantin Tampiza: Foarte des.
Vocea Basarabiei: Și ce însemna pentru el această dragoste de neam și țară?
Constantin Tampiza: El foarte mult, aș zice, se întorcea la momentele celea istorice, parcă undeva se simțea vinovat că, iaca, în anii ‘90 s-a putut, dar el…
Vocea Basarabiei: S-a putut ce?
Constantin Tampiza: Se putea de făcut mai mult.
Vocea Basarabiei: Se putea?
Constantin Tampiza: Nu, dar el era conștient în toate. Înțelegeți? Eu nu am iscusința asta de a manevra, dar el era un om al compromisului. Foarte des chiar vorbeam de Unire, el zicea că: „Bun, Costică, era momentul, da? Dar îți aduci aminte întâlnirile celea la Lac-2, că se puneau…”
Vocea Basarabiei: Cu Iliescu?
Constantin Tampiza: Da, și cu Iliescu. Eu țin minte, am avut chiar și cu Druc odată o întâlnire, și cu românii și eu cred că undeva ei se temeau de ruși, pentru că înțelegeau că orice proces care se putea iniția era să aibă o ripostă. Era poate să avem mai mare război, mai multe pierderi de vieți omenești, adică. Și al doilea ce spunea? „Hai să vorbim așa”, și-mi dădea câteodată întrebarea: „Uite, părinții tăi la țară erau gata?”, zic: „Nu!”. În satul meu, astăzi deja când oamenii pleacă în România și văd performanțele chiar și soția mea, care era una contra Unirii, știți ce-mi spune ea în fiecare zi? „De ce nu ne unim cu România, pentru că-i o țară prosperă, care se dezvoltă și afară de asta are o cultură înaltă?”.
Vocea Basarabiei: Credeți că dl Snegur și-ar fi dorit să trăiască momentul Unirii?
Constantin Tampiza: Da! Chiar mi-a spus odată despre lucrul acesta.
Vocea Basarabiei: Când v-a spus?
Constantin Tampiza: Venise în România, l-am întâlnit noi acolo și el zice: „Uite ce țară mare și bogată, e țara noastră!”. S-a pronunțat în felul acesta, fiindcă el era mândru de ceea ce a văzut acolo și el regreta că noi nu suntem acolo cu aceleași sentimente, cu aceeași dezvoltare economică etc.
