Evit vernisajele, pe cât e posibil, pentru că aglomerația, comparabilă cu îmbulzeala din troleibuze, mă împiedică nu doar să fac poze, ci ȘI să îmi încarc, nestingherit, bateriile cu energia artiștilor plastici. Iată de ce am mers la Muzeul Național de Artă al Moldovei abia a doua zi după inaugurarea oficială a expoziției dedicate centenarului de la nașterea lui Igor Vieru. Îndată ce mi-am făcut plinul, cum zic șoferii, fotografiind meticulos fiecare pânză, dar și etichetele alăturate cu titlurile lucrărilor și anul de apariție, am și publicat reportajul pe internet. L-am prefațat cu o legendă lapidară: „Aureola deasupra clădirii din strada 31 August are sursa la etajul doi, unde sunt prezentate pânzele lui Igor Vieru. Oricine poate să plonjeze, fără frică, în lumina lor! Rarisimă șansa de a sta de vorbă cu un geniu!” Poate nici nu ar fi nevoie de alte cuvinte de încurajare, ca să vedeți cele 42 de picturi din patrimoniul muzeului. Dar pentru ca să nu mai ezitați nicio clipă, ar trebui totuși să împărtășesc impresia mea de diletant, că expoziția este dovada incontestabilă a ceea ce se numește „rezistență prin cultură” în plină epocă a realismului socialist, impus de comisarii sovietici. Acordați atenția Dumneavoastră, când veți privi tablourile, anului în care le-a pictat artistul și veți deduce, foarte lesne, imaginara traiectorie a lui Icar de Cernoleuca, cu punctul de pornire în dreptul a două căpițe de fân sau în preajma unui dig aparent rudimentar, ca viața satului său de baștină, ori demarând de lângă țăranul, parcă cioplit din trunchiul unui nuc, în maniera coloanei lui Brâncuși, apoi culminând poate cu dipticul Balada Meșterului Manole, ori cu Moara de vânt din Cernoleuca, sub cupola unui cer din registrul lui Van Gogh. De fapt, e la discreția domniilor voastre să identificați, absolut subiectiv, punctul apoteotic al creației lui Igor Vieru, artistul care (la fel ca tatăl meu și bunicul fiicelor mele care-l cunosc doar din poze de epocă) s-a născut în Regatul României și a decedat în URSS, notifică impasibil Wikipedia. Scriitorul Mihai Poiată, recunoaște, în comentariul la reportajul fotografic de la vernisajul, pe care eu l-am ratat cu buna știință, că nu a putut face poze cu lucrările lui Igor Vieru altfel decât încadrându-i în imagine și pe vizitatorii din fața picturilor. În cele din urmă, s-a și conformat, găsind binevenită formula de încorporare, în secvențele fotografice, a privitorilor prezenți la vernisaj, care la rândul lor, sunt priviți de Igor Vieru, zice Mihai Poiată, de undeva din interiorul timpului în care a trăit, depăn eu mai departe metafora sa, deoarece ea mă ghidează spre ideea unui arc voltaic, ce se produce în punctul de întâlnire a celor două fluxuri de priviri, luând forma aureolei deasupra Muzeului din strada 31 August 1989.