Realitatea.md, nici o legătură cu ceva ul omonim de la București, este, în sine, un argument pentru teza acestui text. Grupul media condus de Dumitru Țîra nu a așteptat aderarea Moldovei la UE ca să se comporte european, a construit o redacție cu standarde, a organizat doi ani la rând cel mai important forum civic al țării și a adus la Chișinău un fost președinte al Consiliului European.
Reinvent Moldova 2.0 nu e sponsorizat de Bruxelles. E făcut de moldoveni care au decis că nu mai au nevoie de aprobare pentru a fi ceea ce sunt. Asta, înainte de orice discurs, e deja o demonstrație.
Marile proiecte naționale nu se reduc doar la voință politică. Au nevoie de ceva mult mai greu de fabricat: o poveste comună în care oamenii să se recunoască, un vis comun!
Americanii l-au avut, așa a luat naștere The American Dream. Francezii au venit cu Republica, iar israelienii cu Pământul Promis. Chiar și eșuații istoriei au avut o narațiune: URSS a oferit utopia comunistă, așa cum Ceaușescu a oferit excepționalismul românesc.
Narațiunile toxice sunt tot narațiuni, ele explică, orientează și mobilizează, dar absența visului comun e mai periculoasă decât o narațiune ticăloasă.
Natura are oroare de vid spun unii, dar eu cred că și istoria se comportă la fel.
România trăiește în acest vid de treizeci și cinci de ani.
Când Ceaușescu a căzut în decembrie 1989, a căzut și ficțiunea comunistă, dacismul, suveranitatea si neatârnarea, exceptionalismul românesc, omul nou și societatea socialistă multilateral dezvoltată.
De atunci, nimeni nu a construit alta în loc.
Aderarea la NATO și la UE, cele două proiecte de țară care puteau deveni narațiuni fondatoare ale unei Românii moderne au rămas doar performanțe administrative.
“Am intrat” sau “ne-au primit”, nu mai ținem minte, dar “după” a fost neantul.
Nimeni n-a mai știut ce urmează. Unii români au umplut golul cu tot felul de etichete, după cum i-a dus capul: slugile Europei, colonie, țară în genunchi, refuzând să vadă mai întâi coruptia și incompetența liderilor români.
Pentru că e mai simplu și mai confortabil să-ți explici propriul eșec arătând cu degetul istoriei spre strainătate. Adică, tocmai către locul din care vin banii.
Timp de trei decenii, singurul lucru pe care România l-a știut cu certitudine despre sine a fost ce nu a reușit să fie.
Și asa, vidul a fost umplut, inevitabil, nu cu un proiect, nu cu o viziune, ci cu multe nostalgii.
Astăzi, 30-40% dintre români consideră că în comunism era mai bine, că Ceaușescu a fost un lider bun, că România era respectată și tot tacâmul etalat încă de pe vremea sulfuroasei reviste “România Mare”.
Astăzi, AUR nu mai este un accident, așa cum nici Georgescu nu a fost un accident. Partid și persoană, sunt consecința logică a unui vid narativ lăsat să se adâncească timp de trei decenii.
O societate fără narațiune comună nu e liberă, e disponibilă. Oricui care vine cu o poveste, oricât de rea, oricât de mincinoasă, oricât de nerușinată.
Republica Moldova are acum ceva ce România nu a reușit să construiască niciodată cu adevărat: un plan de țară cu termen și cu un conținut verificabil.
Pe 30 aprilie 2026, la Chișinău, la evenimentul Reinvent Moldova 2.0, Charles Michel, omul în al cărui mandat de președinte al Consiliului European a deschis Moldovei ușa candidaturii la UE, a spus, în fața unei săli pline: „Simt o societate vibrantă, cu voința de a privi spre viitor, cu voința de a se uni, cu voința de a fi în aceeași barcă.”
Tot aici, vicepremierul Eugen Osmochescu a anunțat lansarea programului guvernamental Reușim, sau, mai precis, rEUșim. Cu UE la mijloc, intenționat, vizibil.
Cifrele care au circulat în sală nu sunt decorative: 1,9 miliarde de euro din Planul de Creștere European, 68% din comerțul extern al Moldovei deja orientat spre UE, standardele sovietice GOST abolite complet de la 1 ianuarie 2026, Moldova intrată deja în spațiul european de roaming.
Toate acestea nu mai sunt acum promisiuni, ci infrastructura unei transformări deja în curs.
rEUșim s-ar putea, în alte circumstanțe, să vi să pară naiv. Dar e un joc de cuvinte care condensează ceva esențial: pentru prima oară în istoria modernă a Moldovei, aderarea la UE nu e un slogan, nu e un vis difuz, nu e o promisiune electorală. E un calendar cu capitole de negociere, cu evaluări externe, cu condiții verificabile. Iar acest calendar nu poate fi confiscat de un partid, nu poate fi rescris de un lider carismatic, nu poate deveni ficțiunea personală a nimănui.
Aparține tuturor sau aparține nimănui. Asta produce narațiune. Iar narațiunea produce coeziune. Intregul articol pe sergiutoader.
