14 ani – acesta este intervalul de timp între două spectacole emblematice din repertoriul Teatrului Alexe Mateevici, ai căror autori și-au propus să realizeze radiografia migrației. Un fenomen supranumit hemoragie socială cu dublă valență, întrucât, pe de o parte, plecarea masivă a cetățenilor apți de muncă și în segmentele de vârstă ale fertilității maxime, șubrezește potențialul demografic al Republicii Moldova, dar, pe de altă parte, ține statul pe linia de plutire, datorită banilor pe care emigranții îi trimit rudelor de acasă și astfel micșorează povara instituțiilor obligate să aibă grijă de solvabilitatea cetățenilor. Despre această dramă colectivă povestesc cele două spectacole, invocând experiențe autentice, atât de familiare și familiale pentru public. Primul l-a montat în anul 2007 Constantin Cheianu după propria piesă intitulată ÎN CONTAINER, intrând involuntar în competiție cu piesa dramaturgului polonez Slavomir Mrojek, EMIGRANȚII, scrisă în anul 1973. Trebuie să recunosc, când văzusem prima oară, un spectacol după textul lui Mrojek, la un festival teatral din Lituania, în primii ani de dezgheț gorbaciovist, nu mă impresionase mai mult decât poveștile abstracte, general umane descrise de Cehov sau Dickens. Pe când spectacolul lui Constantin Cheianu a produs electrocutarea terapeutică pe care o urmărea autorul, pentru că terenul era afânat de știri polițienești, de rapoarte alarmante semnate de LA STRADA, de bilboardurile din capitală, care îndemnau femeile să nu se lase traficate (TU NU EȘTI MARFĂ!). Și iată că peste 14 ani Luminița Țîcu revine cu partea sa de contribuție la decojirea cepei, sau la decorticarea scoicilor-de-mărgăritar cu spectacolul PODUL DE PIATRĂ. Vă recomand să vedeți spectacolul ca să vă convingeți, a câta oară, că regizoarea știe să plonjeze în abisuri amețitoare ca să dobândească prețioasele perle învelite în carnea vie a suferinței. Nu mă pricep mai bine decât Maria Pilchin să povestesc despre virtuțile regizoarei și maniera-i chirurgicală de a ocoli registrul patetic amestecat cu cel melodramatic, prin urmare voi fi de acord cu scriitoarea și criticul de teatru Maria Pilchin, care o declară pe Luminița Țîcu cap de școală în zona teatrului social. Și totuși mă întreb de ce nu am simțit descărcarea electrică pentru care mă pregătisem, de ce mi-a scăpat arcul voltaic spre care m-a ghidat dibace regizoarea Luminița Țîcu așa cum știe ea mai bine? Răspunsul mi l-a oferit televizorul și computerul, pe care le-am pornit îndată ce am ajuns acasă. După ce agresiunea lui Putin împotriva Ucrainei a pus în mișcare milioane de refugiați, din Ucraina dar și din Rusia, pribegia nu mai este o stare ieșită din comun, exilul devine normalitate, iar sedentarismul și confortul populației nevătămate de război apare ca un lux, ca un bonus neprețuit. Oare aici se ascunde sursa insensibilității? Întrebarea i-am adresat-o aplicației Chat GPT din telefonul mobil. Suferința excesivă poate duce la o formă de insensibilitate ca mecanism de apărare psihologică. Persoanele pot dezvolta o anumită amortizare emoțională pentru a face față unui stres sau unei dureri constante, încercând să-și protejeze psihicul de impactul negativ. Mi-a zis Doamna IA. Nu am putut înfrunta ispita și am întrebat-o pe șleau – emigrarea lui Vlad Plahotniuc și Ilan Șor, impunitatea lor, este o sursă de insensibilitate?… Vreți să știți ce mi-a răspuns aplicația de IA? Întrebați-o, ea acceptă orice interogatorii, pentru că este concepută să rămână insensibilă.
VIDEO/Minutul lui Vasile Botnaru – Sursa insensibilității colective
