Războiul Rusiei împotriva Ucrainei, mai exact, rezistența ucrainenilor în fața agresiunii lui Putin a prilejuit o radiografie foarte amănunțită asupra a ceea ce a fost Uniunea Sovietică, asupra a ceea ce a fost Ucraina în componența Uniunii Sovietice, canalele de televiziune, instituțiile de presă, în general, se uită foarte atent la modul în care Uniunea Sovietică, Stalin, în special, a încercat – și a reușit, în mare parte – să stranguleze orice porniri naționale de construcție statală ucraineană și asta eu cred că e un prilej și pentru noi să ne uităm, pentru că am fost, sigur că păstrăm proporțiile, alături de Ucraina în componența Uniunii Sovietice, pe care cei care am crescut, de fapt, în Uniunea Sovietică am văzut-o cu ochelari roz până la o anumită vârstă, până la un anumit imbold. Eu, cel puțin, mi-am trăit viața romantică, sovietică până a ajunge la universitate, dar unii au avut inspirația să descopere mult mai devreme ce a fost Uniunea Sovietică și, mai ales, au prins a studia aceste coclauri, aceste culise ale Uniunii Sovietice. Unul dintre cercetătorii notorii pentru perioada asta sovietică este Octavian Țîcu și dânsul mi-a adus să mă uit în lucrarea, eu zic, monumentală, care se numește Homo Moldovanus Sovietic. Și tocmai l-am invitat pentru ca să vorbim despre această vitrină aranjată constituțional, foarte bine scrisă, da, Constituția sovietică și practicile contrare pe care le promova centrul în raport cu periferiile, pentru ca să nu existe niciun fel de dorință să iasă din componența Uniunii Sovietice, deși acolo, în Constituție, se presupunea un mecanism de ieșire. Dar atunci când balticii, de exemplu, chiar pe vremea lui Gorbaciov au încercat să părăsească imperiul sovietic, ditamai Gorbaciov, liberalul, democratul sau reformatorul a trimis soldații cu forța să-i oprească și dânsul, ca și Hrușciov, a bătut cu pantoful în masă și a zis: „Ne bîvat’!”.
Octavian Țîcu, bine ați venit la Vocea Basarabiei!
Vocea Basarabiei: Dacă ați povesti unui om care s-a născut deja în Republica Moldova și n-a apucat vremuri sovietice, care se duce acasă și se întâlnește cu nostalgicii, bunicii, uneori și părinții și ei spun că a fost adevărata țară înfloritoare, unde toți erau egali și acum, vezi Doamne, îi naționalism dăunător, spuneți-ne, vă rog, în câteva cuvinte cât de autentică a fost această prietenie a popoarelor înfrățite, îngemănate în stema aia cu pănglicuțe, unde spicele de grâu și cu pănglicuțele pe care scria denumirea diferitelor republici.
Octavian Țîcu: E adevărat că nu deseori în spațiul public și la televiziune ai ocazia să vorbești lucruri care sunt în profunzime, de fapt, pentru că majoritatea oamenilor percep prin prisma memoriei orale transmise prin familie. Și asta, pentru că de multe ori procesul educațional în Republica Moldova este defectuos în a transmite adecvat ceea ce a însemnat regimul sovietic, noi de cele mai multe ori ne axăm pe plăcile dure ale acestei memorii – deportările, foametea ș.a.m.d.
Vocea Basarabiei: Ceea ce e foarte important…
Octavian Țîcu: Este foarte important, dar incomplet, pentru că, de fapt, nu descoperă esența construcției sovietice, care este mult mai diabolică, deznaționalizarea și aspectele dure ale represiunii, de fapt, sunt doar o parte a acestei componente de construcție identitară despre care scriu eu în Homo Moldovanus și dacă aș porni de la această introducere, foarte bună, cred eu, cu realitatea actuală, războiul din Ucraina a omorât definitiv Uniunea Sovietică. Deci, abia acum, după 30 de ani, moare Uniunea Sovietică definitiv și spun asta din raționamentul că apariția Uniunii Sovietice, în general, la 30 decembrie 1922, ca un stat multinațional, ca o federație a republicilor unionale a avut loc tocmai prin sudarea celor trei componente ale lumii slave. Mă refer la ruși, ucraineni și belaruși.
Iar ucrainenii au fost o piesă fundamentală în constructul imperial sovietic, o națiune favorizată în cadrul Uniunii Sovietice, ale cărei elite au avut acces direct la deciziile de putere. Marii lideri ai Uniunii Sovietice – Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov – pe linie maternă au fost ucraineni și acum, în zilele noastre, sub ochii noștri, de fapt, are loc un război între cele două mari națiuni care au alcătuit Uniunea Sovietică.
Vocea Basarabiei: Dar până acolo, ucrainenii totuși au încercat să revendice o specificitate națională chiar în componența acestui nucleu cu trei miezuri și minimumul pe care l-au obținut totuna le-a fost refuzat?
Octavian Țîcu: Acesta și este marele efect spectaculos al politicii naționale în Uniunea Sovietică, pentru că ea era contradictorie și pe alocuri se lovea cap în cap. Spectaculos este faptul că ucrainenii sub apanajul unui construct marxist-leninist au reușit să-și facă Ucraina mare într-o agendă naționalistă, iar Uniunea Sovietică, ca și în cazul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești și al altor republici unionale, pentru că trebuie să știe cei care ne privesc că au fost 51 de naționalități care au fost ancorate într-un spațiu, mă refer, geografic și cu un statut de stat, protostat, republică autonomă, republică unională, regiune autonomă ș.a.m.d.
Vocea Basarabiei: Cu gândul, cu perspectiva că au să fie topiți ulterior într-o națiune sovietică, homo sovieticus?
Octavian Țîcu: Asta s-a întâmplat un pic mai târziu, despre asta o să vorbim, că deja sunt anii ‘60, dar spuneam de acest paradox…
Vocea Basarabiei: Dar inițial, când i-au invitat în componența acestui imperiu, le-au garantat cumva măcar prin vorbe, i-a ademenit cu faptul că au să aibă condiții propice pentru dezvoltare iacuții, adîgheii, tătarii?
Octavian Țîcu: Vedeți că Uniunea Sovietică n-a fost o construcție uniformă. De fapt, majoritatea acestor construcții de tip protostatal, care s-au numit republici de diferit fel, au intrat într-o formă diferită în cadrul imperiului sovietic. Unele dintre ele aveau tradiții de statalitate seculare, chiar anterioare rușilor, cum ar fi armenii sau georgienii, spre exemplu, sau chiar balticii, care au intrat în Uniunea Sovietică cu o tradiție de statalitate veche, cărora nu puteai să le construiești nimic, dar majoritatea celor peste 200 de naționalități, câte erau în Uniunea Sovietică, fie nu avuseseră tradiții de statalitate, fie fuseseră anexate din cadrul altor mari blocuri, să le spunem așa, dintre care am făcut parte și noi, pentru că românii au fost unicul popor latin în cadrul Imperiului Rus. Deci, din cadrul masivului persan au fost rupți tadjicii, parțial, pentru că majoritatea tadjicilor au rămas în Afganistan; din blocul ugro-finic au fost rupți karelii, din blocul turcic – kazahii, kirghizii, azerii, uzbecii și toți acei care în rezultatul politicilor naționale din anii ‘20 s-au ales cu propriile lor statalități, cu un fel de casă. Deci, în cercetarea modernă de după prăbușirea Uniunii Sovietice, primul care a arătat această instrumentalizare a fost un evreu rus emigrat în America, Iuri Slezkin, îi spune, care vorbea despre Uniunea Sovietică ca un apartament comunal, în care fiecărei naționalități i s-a dat o cămăruță în cadrul marelui imperiu și aici e chestia spectaculoasă, pentru că asta s-a făcut instituțional.
Ei au fost printr-o politică de stat, mai exact este vorba de Congresul al XII-lea al Partidului Comunist din aprilie 1923 și Conferința naționalităților din iunie 1923, care a așezat naționalitățile sovietice pe 5 componente, dintre care 4 erau mai importante. Prima – teritoriul național, fiecărui i se atribuia un anumit teritoriu; doi – limba națională, celor care nu aveau limbă națională li s-a inventat; erau popoare care aveau doar limbă vorbită și atunci li s-a dat o limbă scrisă, de obicei, cu grafie rusească, altora li s-a inventat o limbă, spre exemplu, cum este limba tadjikă sau limba azeră, sau limba „moldovenească”, după care avem indigenizarea elitelor, și anume proiectarea unui anumit tipaj de elite care să reprezinte aceste popoare, care au fost de trei feluri.
Apropo, în Uniunea Sovietică au fost elite privilegiate, favorizate, cum sunt ucrainenii, egali cu rușii, au fost elite integrate sau integraționiste, cum ar fi balticii, armenii și azerii, care controlau propria republică, deci, rușii nu au putut să le impună o elită străină. Și avem elitele coloniale, cele care erau un fel de intermediari, ca în timpurile tătaro-mongolilor, între centrul imperial și popoarele cu care locuiau.
Vocea Basarabiei: Fanarioți…
Octavian Țîcu: Aceste elite aveau nevoia de a transmite un mesaj poporului în limba lui, dar mesajul care venea de la Moscova trebuia vorbit în limbă.
Vocea Basarabiei: Doar un pas înapoi vreau să fac, ca să fie clară baza pentru decembrie ‘22 – cecenii, Caucazul, în general, nu erau încântați să facă parte din Uniunea Sovietică, ca și balticii sau chiar și Basarabia. Ce s-a întâmplat aici, s-a profitat de cazanul acesta care fierbea și rușii l-au anexat?
Octavian Țîcu: Au fost anexiuni directe de spații.
Vocea Basarabiei: Cum, după ce ai violat femeile acestea vii și le ceri de nevastă, da? Și ele acceptă – OK, îmi dai o garsonieră, o limbă, un teritoriu geografic… Deci, în esență, în 1923 sau mai târziu, cât timp a mocnit această stare?
Octavian Țîcu: Haideți să nu uităm un lucru important, care de multe ori ne scapă – rușii sunt moștenitorii imperiului lui Genghis-Han, iar Genghis-Han și tătaro-mongolii aveau niște politici foarte versatile, să spunem așa, în dominarea spațiilor mari, pentru că rușii de la ei au învățat, dincolo de amestecul genetic, pentru că este un amestec slav, tătaro-mongol și multe altele, dar această capacitate de posesie asupra spațiilor extinse este o trăsătură tătaro-mongolă. Iar tătaro-mongolii, după această ocupație violentă, îi lăsau în voia lor, oamenii își respectau tradițiile, religiile, habitatul lor…
Vocea Basarabiei: Își luau dijma, dar nu le distrugeau bisericile.
Octavian Țîcu: Își luau dijma, dar conduceau prin intermediul elitelor locale.
Vocea Basarabiei: Deci, elitele coloniale, cum ați spus?
Octavian Țîcu: Ei își luau anumiți oameni care veneau din rândul populației locale și care păreau credibili în timp, iar timpul le rezolvă pe toate, pentru că, în cele din urmă, la un anumit moment, dau un exemplu concret, în cazul nostru: moldovenii în anul 1924 reprezentau două la sută din nomenclatura de partid și această cifră a ajuns la 47, 49 la sută, nici măcar n-a depășit niciodată majoritatea, abia în anii ’80. Iar elitele economice moldovene, române erau 6 la sută pe tot parcursul perioadei sovietice.
Vocea Basarabiei: Deci, banii partidului i-au împărțit „frații”?
Octavian Țîcu: Întotdeauna avea loc o creștere graduală a acestei nomenclaturi, educate în spirit imperial, cu adulație față de cultura și limba rusă. Nu a fost doar cazul moldovenilor, cei care erau mai străluciți erau atrași la Moscova, cum a fost și cazul dlui Lucinschi, dar asta se întâmpla în toate republicile unionale. Șevardnadze, spre exemplu, Aliev și mulți cei care reprezentau, dintr-un anumit punct de vedere, condiția maximă de a fi acceptați în elita sovietică și asta ne duce cu ideea la ceea ce spuneați, care era finalitatea acestui proiect sovietic.
Vocea Basarabiei: Dar înainte de asta vreau să rămânem la apartamentul acela descris de Slezkin. Deci, în momentul în care li s-a dat să locuiască în apartamente în condițiile descrise de dvs., administrația de la Kremlin chiar credea în faptul că va reuși să armonizeze, depășind apucăturile imperiale țariste, într-adevăr să construiască o națiune sovietică, care să trăiască în armonie și să iasă la 1 mai cu drapeluțe în Piața Roșie și în toate piețele capitalei? A existat un asemenea romantism sau era o făcătură din start care era clar că n-o să țină?
Octavian Țîcu: Era un asemenea romantism și era o politică bine gândită în ceea ce privește această armonie, pentru că ea era condiționată de două laturi, să le numim așa, ale politicii sovietice a naționalităților. Prima era una de acțiune afirmativă, termenul îi aparține lui Terry Martin, care a bătut în cuie, numind Uniunea Sovietică un „imperiu al acțiunii afirmative”. Acțiunea afirmativă înseamnă promovarea intenționată a pozitivismului național controlat în cadrul Uniunii Sovietice, ca acest cazan să nu explodeze, adică le dăm anumite aspecte de cultură națională, de eroi naționali, de scriitori naționali, ca ei să nu se revolte, îi lăsăm să vorbească în limba lor, dar în esență asta este o chestiune controlată, dozată. De asta se ocupau ministerele și instituțiile pozitive ale Uniunii Sovietice…
Vocea Basarabiei: Dar când îi vezi că se adună pe Aleea Clasicilor, deja intervii?
Octavian Țîcu: Dar a doua componentă este componenta represivă. Și aici, KGB-ul, pentru că, să nu uităm, Uniunea Sovietică, dincolo de caracterul imperial, a fost și un stat totalitar. Asta însemna un singur partid, o singură idee, o singură ideologie și orice represiune împotriva celor care erau „inakomîsleașcie”, care aveau alte viziuni, care aveau alte păreri și natura represivă de foarte multe ori lovea în componenta pozitivă a regimului sovietic. Altfel spus, se tolera o anumită indigenizare a elitelor, dar nu într-o măsură atât de mare, încât să genereze din partea regimului anumite frici.
Și vă dau un exemplu legat de Republica Moldova, de RSSM, este cazul lui Nicolae Testemițanu, despre care puțină lume știe. Nicolae Testemițanu a fost un român moldovean neaoș, să-i spunem așa, care fiind extrem de talentat în domeniul lui de medicină a ajuns foarte tânăr, la 30 și ceva de ani, ministru, rector al Universității, Institutul de Medicină pe atunci, și a căzut rapid, la fel de rapid cum s-a și ridicat, pentru că a existat o scrisoare anonimă împotriva lui (pe care o public și în carte), că ar fi promovat în funcțiile de putere și în funcțiile din medicină doar moldoveni, și nu doar moldoveni din Basarabia, dar și o mafie din Bucovina, și de peste Nistru. Deci, era vorba de un naționalism moldovenesc, pe care acești oameni extrem de vigilenți la ceea ce se întâmpla, dar scrisorile anonime erau o tradiție în perioada sovietică, nu exista nicio garanție…
Vocea Basarabiei: Adică nu se știe cine a organizat acea scrisoare?
Octavian Țîcu: Până la urmă s-a văzut cine erau acei oameni, și nu erau în niciun fel români, dar scrisori de genul acesta sunt foarte multe și desigur Biroul Politic l-a decapitat, pentru că, chiar dacă Testemițanu reușise să pună bazele unei medicine autohtone, moldoveniste, dar capul lui a căzut foarte rapid și lucrul acesta, de fapt, era un mesaj transmis altora. La fel de spectaculos este cazul trupei Noroc. Cei din cadrul Norocului în timpurile noastre ar fi fost multimilionari, ei ar fi fost un Beatles sau un Red Hot Chili Peppers, oricare alt grup, pentru că erau atât de populari și cu invitații de concert în întreaga lume. În mod normal, într-o țară liberă, acești oameni ar fi fost o imagine a țării. Deci, ei au fost interziși, pentru că promovau un stil românesc de a cânta și un mod occidental de a se preta în spațiul public. Erau rockeri, erau oameni care adiau a Occident și regimul s-a speriat, la început i-a tolerat, dar până la momentul actual încă nu există o explicație a faptului de ce în realitate Noroc a fost interzis. Noi știm tot procesul, că Bodiul a spus clar: „Hvatit!”, deci nu mai putem tolera un asemenea lucru, dar de ce n-a existat nicio justificare.
Vocea Basarabiei: Dar temelia metodologică, dvs. care ați studiat și reacțiile KGB-ului, când ați spus că imperiul țarist, rus a decupat de peste tot, din alte regiuni câte-o bucată, în mod normal, cred că securitatea asta se temea să nu se întâmple. Deci, dacă tu ai rupt de la români niște basarabeni și-i lași ca Norocul să-i întoarcă înapoi cu fața spre români, logic că la un moment dat populația o să zică: „Dar ce ne leagă pe noi cu Uniunea Sovietică, ia haideți să ne uităm noi la poporul românesc, de unde ne-au rupt rușii?”.
Octavian Țîcu: Așa este.
Vocea Basarabiei: Și în sensul acesta, administrația, KPSS-ul, în general, avea grijă, în primul rând, de asta – să nu cumva să se uite peste hotar românii, basarabenii, în special. Eu vă dau exemplul meu din școală, când noi aveam, ați apucat poate și dvs., „Clubul prieteniei internaționaliste”, se organiza în mod special, Doamne ferește nu aveam dreptul să corespondăm cu români. Nouă ne dădeau adrese din Bulgaria, din Ungaria, dar Bulgaria era predilectă, cu „bratușki” bulgari, acolo puteai să corespondezi cât vrei. Ne trimiteam mărțișoare unii altora, dar Doamne ferește să ne uităm la români.
Octavian Țîcu: Eu am prins alt moment. Eu cred că cei care au trăit în vecinătatea frontierei au să-și amintească probabil și cu umor de chestia aceasta, dar noi am fost organizați într-o acțiune care s-a numit „Iunîi drug pogranicinika” (ЮДП), deci, „Tânărul prieten al grănicerului sovietic”.
Vocea Basarabiei: Patrulați sârma ghimpată?
Octavian Țîcu: Da. Eram luați din zonele de frontieră, aduși la pichetele de grăniceri, instruiți, ni se arăta automatul Kalașnikov, ni se arăta cum câinele prinde dușmani, dar „dușmanul” era peste Prut, aceasta era ideea fundamentală. Ni se inocula ideea că noi trebuie să fim vigilenți la încercările de pătrundere din România, se încerca a cultiva un imaginar profund al „dușmanului” de peste Prut, care trebuia vegheat cu vigilență. Mai mult decât atât, în localitățile noastre erau trimiși agenți speciali, iscoade de astea sovietice, care să ne controleze vigilența. Și au fost cazuri când unii au fost apostrofați, băieții prindeau la balta de lângă Prut pește, a venit un agent de acesta și i-a întrebat: „Dar cum am putea să trecem granița?” și acela zice: „Păi e simplu…” Și după aceea oamenii au fost pentru asta sancționați.
Vocea Basarabiei: Dar dvs. ați făcut parte din «ЮДП»-ul acela?
Octavian Țîcu: Da, am făcut parte, am fost dus și la „sliot” la Ungheni. Acolo ni s-a arătat și un film, „Muhtar”, era un film sovietic, în care se arăta cum un câine prindea dușmanii și spionii. Dar au fost și cazuri haioase, când un reporter de la „Moldova socialistă” îmbrăcat într-un impermeabil din astea solide a intrat în sat și a vrut să ajungă la școală și atunci copiii deja aveau o anumită psihoză, au sunat la pichetul de grăniceri, a venit mașina, l-au verificat și acești copii au fost lăudați: „Bravo! Ați fost vigilenți, ați văzut că a intrat un intrus…”.
Vocea Basarabiei: Am pățit și eu așa, eram corespondent la „Viața satului” și dacă am început să casc gura, fiind prima dată pe la Ungheni, a trecut jumătate de oră până când a venit o patrulă.
Octavian Țîcu: Exact. La Ungheni, la Pârlița, în tren intrau patrulele și verificau dacă ai viză de reședință în zonă și la ieșire spre Nisporeni la fel, pentru că Ungheniul era un fel de zonă de frontieră, deci o întreprindere de importanță unională, era divizia de artilerie, pichetul de grăniceri, drumul spre Balcani. Deci, era o chestiune pe care mulți și-o aduc aminte.
Vocea Basarabiei: Dacă atâtea eforturi trebuiau să depună partidul și administrația sovietică, înseamnă că, în pofida acestei atitudini prietenoase, romantice față de națiunile de la periferie, totuși mocnea în interiorul populației băștinașe o rezistență și toate bomboanele acestea învelite în staniol nu au funcționat sau au funcționat?
Octavian Țîcu: Până la urmă nu au funcționat, dar să știți că Uniunea Sovietică nu s-a destrămat din cauza naționalismului.
Noi trăim într-o utopie, gândindu-ne că datorită naționalismului, Uniunea Sovietică s-a destrămat din cauza sistemului economic, în primul rând și a faptului că, propriu-zis, bine în Uniunea Sovietică s-a trăit doar un deceniu. Este vorba de anii ‘70, epoca de aur sovietică, asociată cu Brejnev, când era totul, era ieftin, era accesibil, o anumită bunăstare, în rest a fost…
Vocea Basarabiei: Și, mai ales, oamenii nu aveau pretenții să aibă ceva mai mult decât era posibil?
Octavian Țîcu: Exact, pentru că regimul se stabilizase, deja trecuseră 30 de ani de la sfârșitul războiului. În rest, regimul sovietic a fost unul de tip mobilizaționist, totalitar, represiv, bazat pe constrângere, iar regimul sovietic prin bunăstarea asta a cumpărat, de fapt, liniștea poporului. Atunci când regimul n-a mai fost în stare să asigure din punct de vedere economic funcționalitatea acestui regim, atunci când a fost anulat monopolul Partidului Comunist, iar KGB-ul n-a mai fost arma de temut, atunci a început această instrumentalizare națională, pentru că în esență prăbușirea Uniunii Sovietice este o consecință a faptului că elitele comuniste locale crescute, apropo, de regimul sovietic au făcut pact cu mișcările naționale care doreau reinventarea trecutului dinaintea Uniunii Sovietice și, înțelegând beneficiile unei independențe viitoare, pur și simplu, i-au spus adio lui Gorbaciov și, mai ales, lucrul acesta și l-a dorit și Rusia în sine, pentru că rivalitatea dintre Elțîn și Gorbaciov a fost cheia de boltă a destrămării Uniunii Sovietice. (…)
