„Suedia a aderat la NATO. Am făcut-o deoarece înțelegem, poate mai bine decât majoritatea, ce înseamnă să trăiești lângă un vecin care tratează suveranitatea ta ca pe un concept negociabil. Această experiență modelează modul în care privesc regiunea transnistreană – și motivul pentru care cred că Europa este periculos de aproape de a interpreta greșit atât amenințarea, cât și propria responsabilitate față de aceasta”, menționează Björn Söder, membru al Parlamentului Suediei, citat de IPN.
El subliniază într-un material de opinie că narațiunea dominantă numește regiunea transnistreană un „conflict înghețat”. „Eticheta este reconfortantă. Lucrurile înghețate nu se mișcă. Nu amenință. Așteaptă. Dar pe 15 mai 2026, Vladimir Putin a semnat un decret prezidențial care stabilește o cale accelerată pentru obținerea cetățeniei ruse de către locuitorii regiunii transnistrene – eliminând obligațiile privind rezidența, cunoașterea limbii și testele civice. Nimic din această mișcare nu este „înghețat”. Este deliberată, codificată juridic și se înscrie într-un tipar pe care Moscova l-a aplicat și înainte.
Precedentul este exact la fel. La 24 aprilie 2019, decretul prezidențial nr. 183 a introdus exact același mecanism pentru locuitorii regiunilor Donețk și Lugansk din Ucraina – aceleași excepții, aceeași arhitectură juridică. Știm cum s-a încheiat acel capitol. Până în 2026, aproximativ 220.000 de locuitori ai regiunii transnistrene – circa jumătate din populația regiunii – dețin deja pașapoarte rusești, rezultatul a două decenii de investiții paralele: acordarea cetățeniei, plăți sociale, cote educaționale, legături economice și o prezență militară continuă prin Grupul Operativ al Trupelor Ruse. Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a descris noul decret foarte clar: este modul Rusiei de a revendica un teritoriu. Are dreptate. Iar Europa ar trebui să asculte – nu ca spectator, ci ca parte care are obligații pe care încă nu și le-a asumat pe deplin.
Ceea ce face ca decretul din mai 2026 să fie mai mult decât o simplă măsură privind migrația este ceea ce l-a însoțit. Amendamente adoptate simultan la Moscova au extins temeiurile legale pentru desfășurarea forțelor armate ruse în străinătate pentru protejarea cetățenilor ruși – inclusiv împotriva acțiunilor unor instanțe judiciare străine sau internaționale. „Pașaportizarea” și proiecția forței militare sunt conectate printr-o arhitectură juridică explicită. Europa cunoaște acest scenariu. Întrebarea este dacă va acționa înainte de începerea următorului act.
Instrumentul, nu obstacolul – și complicitatea care l-a menținut
Există o tendință în cercurile politice occidentale de a trata regiunea transnistreană în primul rând ca pe o complicație în calea integrării europene a Moldovei. Această abordare inversează cauzalitatea. Conflictul nu este un obstacol în calea stabilității – este instrumentul instabilității. Rusia l-a creat, l-a transformat într-o armă și l-a menținut timp de peste trei decenii cu costuri minime și pârghii maxime.
Însă Rusia nu a fost singura parte interesată în menținerea conflictului nerezolvat. Acesta este adevărul incomod pe care o strategie colectivă serioasă trebuie să îl abordeze.
Timp de decenii, statutul de „zonă gri” al regiunii transnistrene a servit unei coaliții surprinzător de largi de interese – multe dintre ele mult mai apropiate de casă decât Moscova. Înainte de 2022, rețele din Ucraina exploatau granițele poroase ale regiunii pentru trafic de arme, vehicule furate și contrabandă. Structuri oligarhice chiar din interiorul Moldovei considerau economia nereglementată a enclavei drept un canal paralel convenabil, aflat dincolo de jurisdicția instanțelor din Chișinău și a cadrului de conformitate al UE. Iar anumiți actori europeni – din domeniul financiar, logistic și comercial – nu erau complet deranjați de existența unei jurisdicții care nu punea întrebări. Toți condamnau public status quo-ul. Destui au beneficiat de el în privat pentru a se asigura că nu va fi niciodată desființat serios.
Aceasta nu este o echivalare morală cu Rusia. Dar este un apel la onestitate colectivă: persistența acestui conflict a avut mai mulți beneficiari decât doar Moscova. Orice strategie de soluționare care ignoră acest fapt va eșua – nu pentru că Rusia i se va opune, ci pentru că prea mulți alți actori vor găsi motive discrete să o blocheze.
Responsabilitatea comună înseamnă acțiune comună
Întrebarea la care trebuie să răspundă Uniunea Europeană, Republica Moldova și partenerii lor strategici nu este dacă recunosc tiparul. Întrebarea este dacă sunt pregătiți să acționeze împreună pe baza acestei recunoașteri – și cu onestitatea pe care o cere acțiunea colectivă.
Asta înseamnă că UE trebuie să aplice sancțiuni coerente și consecvente împotriva celor care facilitează sistemul transnistrean – inclusiv atunci când aceștia operează prin rețele financiare și logistice europene. Instrumentele există. Voința politică, nu. Dacă actori europeni au beneficiat de economia gri a regiunii transnistrene – iar dovezile sugerează că unii au făcut-o – atunci închiderea enclavei necesită și închiderea acestor canale. Presiunea selectivă care vizează doar actorii ruși, lăsând intacte rețelele adiacente, nu este o strategie. Este doar imagine publică.
Înseamnă că însăși Moldova – instituțiile sale, clasa sa politică, societatea civilă – trebuie să finalizeze munca dificilă de închidere a canalelor prin care economia gri a enclavei s-a conectat istoric la economia și societatea moldovenească. Aderarea la UE nu este doar o aspirație geopolitică; este pârghia structurală care face această reformă internă atât necesară, cât și posibilă. Argumentul economic devine tot mai clar: din 2025, economia regiunii transnistrene s-a deteriorat puternic – pierderea gazului rusesc subvenționat, închiderea fabricilor, regimuri economice de urgență prelungite, presiune asupra plății pensiilor și salariilor. Viabilitatea regiunii fără reintegrare este în scădere. Fondul de convergență al Moldovei și retragerea privilegiilor istorice accelerează acest calcul.
Înseamnă că Ucraina, România și partenerii NATO trebuie să trateze problema transnistreană nu ca pe problema altcuiva, ci ca pe un nod într-o arhitectură comună de securitate. Și înseamnă că Statele Unite trebuie să își mențină implicarea dincolo de momentele de criză. Atâta timp cât Ucraina continuă să blocheze proiectarea forței ruse spre vest, către Odesa, există o fereastră îngustă, dar reală, pentru presiune coordonată. Așteptarea ca conflictul să se „dezghețe natural” înseamnă a aștepta deteriorarea mediului strategic.
Populația deja alege
Oamenii care trăiesc în regiunea transnistreana nu sunt inamicul acestei strategii. Ei sunt potențialul ei electorat – și deja își semnalează orientarea.
Din februarie 2022, tendința s-a orientat clar spre cetățenia moldovenească: aceasta oferă acces fără vize în UE și acces la instituții financiare europene – avantaje practice pe care un pașaport rusesc – pașaportul unui stat desemnat de Parlamentul European, APCE și Adunarea Parlamentară NATO drept sponsor al terorismului – nu le poate oferi. Mulți locuitori dețin deja simultan mai multe documente: moldovenești pentru călătorii și acces economic, rusești pentru legături administrative istorice și transnistrene pentru statut intern. Tot mai mulți trec pe malul drept pentru locuri de muncă, salarii mai bune, servicii medicale și asistență socială. Afirmația că Moldova de pe malul drept a devenit mai atractivă financiar și social – în ciuda propriilor dificultăți economice – nu mai este o proiecție. Este o realitate observabilă.
Campania lui Putin de acordare accelerată a pașapoartelor este, în parte, un răspuns exact la această tendință – o încercare de a ancora din nou o populație care deja se îndepărtează. Locuitorii regiunii transnistrene au văzut în timp real, timp de peste patru ani, ce produce „protecția” rusă: orașe distruse, populații strămutate, regiuni întregi rusofone – exact comunitățile pe care Moscova pretindea că le apără – reduse la ruine. Bombele și rachetele nu verificau pașapoartele. Mobilitatea europeană, accesul economic și o perspectivă credibilă de aderare nu sunt instrumente „soft”. Sunt cea mai puternică alternativă disponibilă.
Miza Suediei – și ce cere aceasta de la noi
Ca membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Moldova din Parlamentul suedez – unul dintre cele mai mari astfel de grupuri formate vreodată în legislativul suedez, cu 25 de membri din șase partide – vorbesc nu ca un observator extern, ci ca reprezentant al unei țări care a făcut un pariu politic concret pe viitorul Moldovei.
Această implicare a produs rezultate măsurabile. Suedia și partenerii săi nordici au direcționat aproape 200 de milioane de euro către Moldova într-o perioadă de doi ani — echivalentul a 1,3% din PIB-ul țării. Strategia „FromAid2Trade”, dezvoltată de ambasadoarea Moldovei, Liliana Guțan, și prezentată direct autorităților suedeze și Parlamentului suedez, a redefinit poziționarea Moldovei de la beneficiar de ajutor la partener comercial rezilient pe drumul integrării europene. Suedia a devenit al doilea cel mai mare importator european de mere bio moldovenești. Peste 100 de funcționari și agenți economici moldoveni au participat la programe suedeze de comerț și guvernanță prin Consiliul Național al Comerțului din Suedia și Academia Folke Bernadotte.
Această investiție nu a fost un act de caritate. A fost un pariu strategic – unul pe care o regiune transnistreană menținută permanent într-un statut de „zonă gri” îl subminează direct. Fiecare euro investit în reforma instituțională a Moldovei este devalorizat atâta timp cât o cincime din teritoriul țării operează în afara statului de drept, fiind folosită pentru ocolirea sancțiunilor, spălarea influenței și menținerea pârghiilor rusești.
Miza Suediei în acest rezultat este motivul pentru care trebuie să fim dispuși să cerem mai mult – de la noi înșine și de la partenerii noștri. Solidaritatea cu Moldova nu înseamnă doar resurse. Înseamnă disponibilitatea de a arăta ceea ce a menținut acest conflict și de a acționa în consecință.
Un apel la hotărâre colectivă
România, Ucraina, Uniunea Europeană, partenerii NATO (inclusiv Statele Unite) au cu toții interese aici. Ceea ce a lipsit nu a fost conștientizarea, ci angajamentul susținut și structurat – o strategie politică proactivă construită în jurul ferestrei de oportunitate create de rezistența Ucrainei și organizate în jurul unei recunoașteri comune a responsabilității colective.
Destructurarea regiunii transnistrene ca amenințare de securitate înseamnă desființarea economiei gri și a complicităților politice care au menținut-o în viață – complicități transfrontaliere, inclusiv a noastră. Înseamnă ca UE să aplice propriilor rețele aceleași standarde pe care le cere altora. Înseamnă ca Moldova să consolideze curajul politic necesar pentru a rupe legăturile cu structurile care au profitat de ambiguitate. Înseamnă ca noi toți să tratăm această problemă nu ca pe un reziduu al anilor ’90, ci ca pe o amenințare activă pe care am subestimat-o colectiv.
Europa a tratat de prea mult timp conflictele înghețate ca pe niște fapte geografice. Nu sunt. Sunt fapte ale voinței politice – voința Rusiei de a le menține și voința noastră, sau lipsa ei, de a le desființa. Dar sunt și fapte ale comodității politice – ale cărei costuri au devenit acum prea mari pentru a mai fi amânate.
Suedia a ales să nu fie un simplu spectator al propriei sale securități. „Noi” – UE, Moldova și partenerii noștri strategici – trebuie acum să facem aceeași alegere. Întrebarea este dacă avem determinarea de a o face”.
Björn Söder este membru al Parlamentului Suediei, șef al delegației suedeze la Adunarea Parlamentară a OSCE, membru al delegației suedeze la Adunarea Parlamentară NATO și membru al Grupului parlamentar de prietenie cu Moldova.
