Nu pot scăpa de impresia că povestea cu înstrăinarea apendicelui de la colțul străzii 31 August a Bibliotecii Naționale e o cacealma. O vrăjeală care să-i scoată ca pe niște popândăi din galeriile subterane pe cei inimoși, indiferent de care parte a baricadelor se află. Fie că îi dau dreptate filialei de la Chișinău a Bisericii Ortodoxe Române, pe care autoritățile de la Chișinău decenii de-a rândul au tratat-o ca pe o cenușăreasă, fie că s-au înrolat în tabăra care o simpatizează pe cealaltă sinderella – Biblioteca Națională în particular ca “victimă a abuzului pasist-drobdesarist”, dar și instituția bibliologică/biblioteconomică în general ca un sanctuar al cunoașterii și progresului „umilită a câta oară de politicieni în cârdășie cu clerul pus și el pe căpătuială politică”, citate încheiate.
Războiul mediatic încă destul de inofensiv în comparație cu hărmălaia șorelnică – foarte costisitoare și de-a dreptul periculoasă – ar putea avea totuși efecte benefice. Dacă se vor găsi niște bani! Măcar pentru blioteca municipală care își rânjește coloanele coșcovite spre statuia lui Ștefan cel Mare, exact ca femeile din trupa de elită a Marinei Tauber, deliciul cameramanilor. Abia atunci popândăii se vor putea retrage în galeriile lor internautice. Și dacă întâistătătorii bisericii române vor găsi de cuviință sau cuviicios să păstorească altfel decât subalternii lui Gundeaiev încorporați fără nicio jenă în dispozitivele politice. Doar în aceste circumstanțe monstruosul scandal s-ar putea să aibă un final fericit ca în povestea cu pantoful de cristal.
Între timp suntem martorii și eventual participanții unui exercițiu firesc de căutare a consensului într-un subiect litigios. Încă unul pe lista lungă de teste identitare pe care și le-a asumat Marea Adunare Națională în urmă cu trei decenii, atunci când avusesem iluzia că am scăpat de îmbrățișarea sufocantă a imperiului sovietic.