Mă numesc Roșu. În turcă ar suna Benim Adım Kırmızı. Dar nu despre Pamuc e vorba. Abia absolvisem școala medie, când filmul lui Vasili Șukșin «Călinul roșu» („Калина красная”) începuse marșul triumfal prin cinematografele sovietice. Nu aveam cum să fi înțeles, la acea vârstă, scena sentimentală în care protagonistul Egor Prokudin, proaspăt ieșit din pușcărie după a șaptea condamnare, stă de vorbă cu un pâlc de mesteceni, le mângâie tulpinile diafane, așa de parcă s-ar atinge de brațul blondei din formația suedeză ABBA. Am avut nevoie de cinci decenii ca să îi dau dreptate lui Șukșin, să accept, retroactiv, ideea că persoanele în etate devin tot mai sentimentale pe măsură ce avansează în vârstă. Cred că arătam exact ca Egor Prokudin acum o săptămână, când am descoperit pe o străduță pariziană Renaultul meu de culoare roșie aprinsă cu fulgi mărunței de sidef. Combinația de cifre de pe placa de înmatriculare mi-a tăiat răsuflarea – era exact ca cea de pe bara Australului meu lăsat să se prăfuiască într-o singurătate deprimantă la parcarea din Chișinău. Doar nu avea cum să fie la Paris, în preajma brutăriei la care mergeam în fiecare dimineață ca să caut pâine (chercher le pain, pe franțuzește, la Paris pâinea nu se cumpăra, ci se caută), mai exact, bagheta Tradition, de un euro și 40 de cenți. Și croasanți cu unt pe care se cuvine să îi îneci în cafea ca să nu-ți scape nicio fărâmă din gustul dimineții pariziene. La fel ca protagonistul din filmul lui Șukșin, atingeam galeș oglinzile retrovizoare de parcă erau brațele brunetei din ABBA, până când m-a smuls din starea de nostalgie un tânăr care mă urmărea de la balcon. El a imitat o tuse de fumător, voind probabil să zădărnicească cine știe ce gest nesăbuit al unui moșneag ce umbla ca un motan în jurul Renaultului stacojiu. Trebuie să recunosc, m-a flatat faptul că, în două săptămâni de ședere în cartierul de la capătul liniei a 12-a a metroului, am văzut numai trei sau patru Australuri, dintre care numai unul de culoare roșie ca interiorul megaerotic al unei lalele. Ori ca răsăritul ce accentuează linia orizontului crestată de celebrele vedete arhitecturale – Sacre Coeur de pe Montmartre, Invalides, Turnul Eiffel și Defense. Revenit la Chișinău, eram nerăbdător să-i aud motorul torcând ca o pisică dornică să fie mângâiată de stăpân.
