Niciodată nu-l țineți de bumb pe interlocutorul cu care discutați. În loc să se concentreze pe argumente și eventual să vă contrazică ori să vă dea dreptate, el se va gândi dacă nu cumva o să cedeze ața. După care gândul îl va purta spre inevitabila judecată de apoi, când va trebui să justifice dauna vestimentară în fața nevestei suspicioase – te-ai bătut cu poliția? ai fost la mândre? te-au urcat în copac ?
Exact așa mi s-a întâmplat deunăzi când m-a prins de nasture un cetățean care și-a propus să mă convingă, fără să-și ascundă bucuria, că opțiunea utopică a unirii cu România a fost îngropat odată cu dobândirea statutului de țară candidat la accederea în Uniunea Europeană.
Nu mi-a rămas în cap niciunul din argumentele oratorului pătimaș. Mă gândeam mereu la bumbul pe care-l ținea ostatec antiunionistul ca nu cumva să plec înainte ca el să se răcorească. Nu mai țin minte nici trucul la care am fost nevoit să recurg ca să scap din strânsoare. Mi-am amintit însă de pățania unui ambasador cu care ne cunoscusem prima dată în platoul de filmare de la Jurnal TV.
Cu câteva minute înainte de a începe emisiunea în direct la care fusesem invitați, excelența sa a descoperit că i s-a descusut un nasture de la sacou. Avea un surtuc albastru cu nasturi aurii, prin urmare oricine se uita la televizor avea să observe că ditamai ambasadorul nu are un bumb la vestonul elegant.
Îngrijorarea diplomatului mi s-a transmis și mie ca virusul COVID. În loc să mă gândesc la ceea ce scot pe gură mă frământa situația jenantă în care s-a pomenit diplomatul, care, firește a avut o prestație excelentă chiar dacă i s-a rupt bumbul. Eu însă mă simțeam ca peșteșle în tigaie, ca amantul descoperit în dulap de soțul inoportun, ca văcarul care a pierdut vacile satului. Atunci am îndrăgit honoracele, cele cu fermuar ori din alea pe care le îmbraci peste cap și nu rămâne la vedere niciun bumb.
