De Ziua limbii române numaidecât recităm cu evlavie „Somnoroase păsărele” sau „Cobori în jos, Luceafăr blând”. În schimb în Ziua independenței dăm pietatea la o parte și ne indignăm, în fața camerelor de luat vederi, că de trei decenii guvernările, una mai brează decât alta, nu au dobândit neatârnarea declarată în constituție astfel încât Republica Moldova rămâne dependentă energetic, politic, economic, financiar, etc. Vorba lui Sulac despre vaca priponită – parcă-i liberă, dar nu e slobodă.
Există însă o dependență pe care o putem curma noi, cetățenii, fără să arătăm cu degetul spre guvernanți. Am în vedere dependența de năravul spurcat de a lăsa gunoi în urma noastră. Ca melcul fără cochilie, cel care înșiră mucii pe unde se târăște. Exact la fel procedăm și noi.
Marcăm teritoriul cu chiștoace, peturi, ambalaje, pungi, resturi de mancare și de materiale de construcție, sticle și seringi, prezervative și scutece. La oraș le mai adună câine-câinește măturătorii de la spații verzi. La țară însă spațiile verzi se sufocă de grețoasele derivate ale existenței umane.
Ca să nu mai fim o populație poluantă e timpul să ne apostrofăm unii pe alții. Să ne dăm amenzi unii altora. Cât mai usturătoare. Ca la nemți sau ca în Țara Israel. Faza înduplecărilor politicoase am ratat-o impardonabil. Basta! Vi se pare cumva că mă pieptăn în timp ce arde satul? Ba nu! Deja mocnește sub noi turul pantalonilor, în timp ce ne legănăm … pe pânza de păianjen (pe final fredonez “… și pentru că nu se rupea, a mai chemat un elefant”).
