Expresia carne de tun a pus-o în circulație Shakespeare. El a surprins cu exactitate radiologică cinismul comandanților care hrănesc cu ostași tunurile adversarilor, chiar dacă știu din start că nu au șanse de izbândă. Shakespeare scria despre oamenii folosiți drept praf de pușcă. Cel care a formulat sintagma în versiunea valabilă și astăzi a fost scriitorul francez François-René de Chateaubriand, cel care a folosit-o într-un pamflet la adresa lui Napoleon Bonaparte în anul 1814.
Maxim Gorki, căruia rușii îi atribuie nejustificat drepturile de autor asupra expresiei, s-a dovedit a fi un plagiator. De ce vă spun toate astea ? Pentru că la Chișinău s-a încetățenit versiunea moldovenească a expresiei consacrate. Carne de cort – asta e muniția napoleonilor indigeni care o așază în dispozitive de picnic politic pe trotuarele din fața președinției și parlamentului. Noroc de învecinarea acestor acareturi ultracentrale astfel încât cele câteva plutoane pot lesne imita o pălălaie la scară națională. Cel mai dibace s-a dovedit a fi, deocamdată, cavalerul centurii punitive, marele duce de orheiland.
El hrănește gurile nesățioase ale corturilor cu suflete oropsite în speranța să iasă basma curată din inculparea tot mai păguboasă. Perdeaua de fum pe care o agită regizorul fugar a stârnit mai nou gelozia unor ooo-poziționați de meserie care și-au dat seama că cel pe care îl declară un impostor și valet al puterii smântânește cu nerușinare oalele beligeranței. Și iar e la mare căutare carnea de cort. Și iar pornesc flașnetele nelipsitele vedete ale telerebeliunii.
Ah, unde ești matale, sir Shakespeare, ca să scrii o nouă piesă nemuritoare despre viermuiala de pe malurile Bâcului?!
