Ori de câte ori ajung în străinătate mi se deschide ochiul soacrei, cel de la ceafă care surprinde amănunte din culisele vieții cotidiene. Involuntar compar obiceiurile localnicilor cu tabieturile de acasă. Patriotismul se face țăndări când văd curățenia maniacală din jurul șantierelor pariziene. Firește că nu e artă de dragul artei. Amenzile sunt atât de usturătoare încât iese mai ieftin să faci ordine, fie că e vorba despre o coșcogeamite stație de metro sau de zugrăvirea unui perete coșcovit care dă în stradă, prin urmare face deranj în spațiu public. Gândul mă duce la muncitorii de la Chișinău care așază pavajul pe trotuarele din centru. Praful împrăștiat generos de ferestrăul care-și împlântă dinții în bordura de beton e un lucru firesc.
Precum și lipsa măștii de protecție pe fața tăietorului. Șefii echipei de muncitori probabil sunt convinși că ne fac o foarte mare favoare reparând de banii noștri ceea ce se cuvine să fie reparat. Iată de ce îmi displac rapoartele primarilor care trec în revistă metri pătrați de asfalt și becuri instalate în spații publice. Locul al doilea în clasamentul lucrurilor făcute cu cap l-am rezervat poștașilor parizieni. Ei au în dotare biciclete cu niște valizoaice din foaie de cort instalate simetric de ambele părți ale ambelor roți. Acolo sunt depozitate ca în opalcă kilogramele de scrisori și colete pe care poștașii le distribuie pe la locuințe.
Știți ce-i aia opalcă, nu? E sacul în care să dă nutreț la cai agățându-l în oiște. Dar ce-i aia sindicat cunoașteți? Exact, e instituția care ar trebui să aibă grijă ca angajații să nu fie umiliți prin îndeplinirea unei munci de catâr, în loc să fie folosite cele mai elementare mecanisme și utilaje. Presupun că ați observat cum descarcă marfa șoferii care o distribuie pe la magazinele și buticurile de la Chișinău. Niciodată nu am văzut să fi folosit cărucioare. Ei cară în mâini greutățile fără să crâcnească, exact ca niște animale de tracțiune prinse în jug. Vi se pare că exagerez?.. S-ar putea, pentru că veghează ochiul antipatriotic al socarei care se întreabă iar și iar de ce nu se poate și la noi acasă …
