Este atât de ușor și plăcut să fii empatic și galant. Nimic altceva nu îți va da atâta satisfacție câtă stare de bine poate stârni un gest de binefacere. Cred că v-ați și convins nu o singură dată. În traficul infernal de dimineață, nu te costă nimic să cedezi drumul unui șofer disperat, care vrea să străpungă cârnațul kilometric de pe Muncești, venind de pe o străduliță laterală ori dintr-o curte. Cum să nu te înduri, dacă este și el fun Ranault, deci francofil și eurooptimist. E cam jerpelit, deh. Dar și obrăznicuț, ca iedul cu cornițele abia răsărite, pe care dă să le scarpine de tot ce-i stă în cale. Dacă nu cedam, era gata să împungă aripa mașinii. Dar rămân imperturbabil și generos, pentru că ne-a povățuit Vasilica Tătaru, cântăreața de la Vaslui, să nu fim obsedați de cele trei ceasuri grele, ci să alegem trei persoane, la întâmplare, pe care să le facem să zâmbească. Prima e chiar în față. După ce am zărit frecvența de radio, afișată mășcat pe monitorul de la bordul mașinii sale, o selectez și eu ca să aflu ce muzică ascultă individul pe care l-am creditat cu prima doză de empatie. Și, când colo, din difuzoare izbucnește violent acel tip tatuat pe față, care a furat obraznic numele vedetei noastre de cinema și a făcut carieră debitând scabrozități, pre limba-i rusească? Cel pe care până și Iuri Dudi a fost curios să-l studieze sub lentila microscopului său jurnalistic. Încă două cântecele interpretate în rusa de gașcă mă face să regret că prima doză am irosit-o în van. Când tocmai revin la vocea lui Sandu de la Vocea Basarabiei, îmi taie calea, din stânga, un merțan ghebos, din alea care își aburcă fundul în spate, ca o cămilă, acoperit cu o coajă opacă de culoare neidentificabilă. Pentru că are plăcuțe de Iași, îi iert manevra infracțională. Când conduci într-un oraș necunoscut, e greu să fii perspicace și să alegi din timp banda potrivită, caut eu o scuză, așteptând zădarnic să clipească din felinarele de direcție în semn de mulțumire pentru că l-am lăsat să iasă neregulamentar din strânsoare. Când repetă manevra, zbughind periculos în fața unei ledy Mazda, îmi dau seama că și a doua doză de empatie am irosit-o pe un șmecher. Chit că e un moldovean de-al nostru, căruia îi place să se dea rotund, la fel ca unora dintre băștinașii noștri diasporizați, care vin acasă pentru o scurtă vacanță cu mașini înregistrate în Italia, Portugalia sau prin țările nordice. Ei simt nevoia să se facă remarcați, afișând neapărat un aer de superioritate, ce rezultă din stilul manevrelor și nerespectarea codurilor locale de conduită. Deci îmi rămâne o singură porție de indulgență, pe care trebuie să o cheltui cu tâlc pe durata ultimelor 13 minute din itinerarul recomandat de aplicația Google. Dar și a treia doză de empatie o cheltuiesc aiurea, așteptând în zadar recunoștința unui camionagiu bădăran, care, după ce că și-a rășchirat mașinoaica pe aproape întregul carosabil, mai și deschide larg ușa de la autospeciala frigorifică, din care descărcă alene o cutie cu lactate. Nici un mușchi de pe fața-i nebărbierită nu arată niciun dram de recunoștință pentru răbdarea de care dăm dovadă – eu împreună cu încă cinci șoferi care s-au oprit în spate. Mă abțin să claxonez, pentru că e ziua celor trei ceasuri grele convertite, așa cum ne-a povățuit Vasilica, în fapte bune. Fericiun crăcit! În schimb am dreptul să-i înjur, cum știu mai bine, a N-a oară, pe proiectanții și birocrații, care au făcut posibilă aglomerația, cei care au autorizat să stea, clai peste grămadă – zeci de unități comerciale, sucursale de bănci și de farmacii, ateliere și buticuri, magazine și minicafenele stradale, în pofida deficitului critic de căi de acces pentru aprovizionările zilnice și pentru cumpărători și consumatori de servicii. Sună populist, dar nu voi conteni să mă întreb cu naivitate de aborigen – de ce parlamentul de pe vremea când era la butoane Candu, se credea în drept să-și îngrădească un bucătoi de teren foarte costisitor, pe când unei pizzerii nu i se cuvin nici măcar câțiva metri pătrați pentru staționarea scuterelor folosite pentru livrarea produselor către consumatori. Întreb, nu dau cu parul. Or, cei care dau cu parul, nu întreabă.