Cu riscul de a fi acuzat de populism vreau să mă declar admiratorul gunoierilor din capitală. Chiar dacă ei se întâmplă să-mi întrerupă frecvent somnul de căprioară după nopți de creație sau lecturi de insomniac alunecat pe panta vârstei. Zgomotul produs de autospeciala care se încleaștă în containerul de aluminiu pentru a ticsi conținutul în nesățioasa carapace de culoare portocalie oricum e mai suportabil decât urletele și cântecele chefliilor care se întorc în zori de la petreceri. Mereu mă întreb de ce locatarii deranjați la patru sau cinci dimineața nu-i apostrofează, nu-i împroașcă cu cartofi ori cu ghiveciuri de la balcon, dar nici nu cheamă poliția.
Oare e un fel de pactizare cu foarte probabila ipostază în care numaidecât vor ajunge și ei sau deja au fost în repetate rânduri? Ori poate e vorba de frică? Sau de falsă empatie? Îmi amintesc de o ripostă colectivă dată de locatarii unui bloc de la Costiujeni de pe strada Fructovaia în care locuiam la socri în primii ani de căsnicie. Era mijlocul verii. Toată lumea ținea ferestrele deschise împărțind cu vecinii mirosurile de bucătărie și sunetele explicite ale vieții private. Exact ca în curțile interne ale caselor vechi de la Odesa pe care le vedem în filme. Simfonia produsă de cele cinci etaje era dominată de aceeași coloană sonoră care se auzea practic din fiecare apartament. La televizor se dădea un nou episod dintr-un serial de mare audiență. Tocmai atunci un motociclist a avut tupeul să zăbovească sub balcoane fără să oprească motorul ce producea zgomot de mitralieră. Cuvintele de ocară pe care au prins a le striga gospodinele doar l-au întărâtat pe motociclist. El ridica turațiile de fiecare dată când era somat să nu deranjeze lumea. Și atunci a intervenit o ploaia de borcane. Primul proiectil s-a spart periculos pe trotuar, dând semnalul de luptă. A urmat un atac concertat de nici 20 de secunde care l-au forțat pe motociclist să dea bir cu fugiții.
Nicăeri în altă parte nu am mai văzut o comunitate de locatari mai prietenoasă, mai interpătrunsă decât cea de pe strada tinereții mele. Mătușa care locuiește în cartierul Telecentru afirmă că e o trăsătură invariabilă a caselor cu cinci etaje, construite din blocuri de piatră extrase din galeriile subterane de la Cricova. Rusește au fost botezate Hrușciovka, de la numele lui Nikita Hrușciov care inițiase un program de asigurare a orășenilor cu spații locative de tip minimalist în contrast cu grandomania arhitecturală stalinistă, condamnată la pachet cu efectele cultului personalității lui Iosif Vissarionovici. Mătușa Lidia și-a trăit viața de orășeancă într-un asemenea bloc, după ce a plecat din satul de baștină Cuconești inundat de lacul de acumulare de la Costești. Ea își amintește cu nostalgie firească de casa părinților, dar și de tălanca gunoierilor din Chișinău care îi anunțau pe locatarii din cartier cu sunetul de aramă că a sosit autospeciala gheboasă și e timpul să scoată găleata cu gunoaie. Dacă mă întâmplam în vizită mi se încredința și mie această misiune. Poate de acolo mi se trage atitudinea respectuoasă față de gunoierii din capitală …
