Venirea lui demult nu mai era pentru nimeni taină. Or, despre venirea lui se vorbea demult. De ani de zile. Da poate de mai bine de ani de zile. La început venirea lui era însoțită de niște condiționări.
Chipurile, se poate întâmpla să vină, dar poate că nu va mai veni. În caz că nu știu cine și nu se știe cum va proceda anume așa și nu alt fel, se poate întâmpla și să nu vină.Apoi cu scurgerea timpului acest „se poate întâmpla ” a fost înlocuită cu sintagma „ nu este exclus” ca și ea până la urmă, să fie înlocuită cu determinativul „numaidecât va veni.
Lumea îl aștepta. Lumea se pregătea să-l întâlnească. Și chiar dacă oamenilor li se spunea că va veni, dar nu pe la toți, oricum îl așteptau toți. Lumea ca lumea. Oamenii ca oamenii.
Se gândeau ei, mai bine să fim pregătiți și el să nu vină, decât el să vină și să nu fim pregătiți. Cum ar veni să-i să-i prindă, pe ne prins de veste. Și întunericul veni. Nu. Nu se așternu peste tot. Nu se lăsă peste lumi. Nu.
Întunericul se prăbuși peste oameni. Lacom. Hulpav, gata să înghită totul în jur. Veni ca de obicei pe neașteptate. Veni când toți obosiseră să-l mai aștepte.
Veni într-o zi de octombrie, pe la chindii, la braț cu o ploaie atât de deasă, încât puteai crede că-i ciobănească, dar în același timp, atât de mășcată, încât ploile torențiale de vară, puteau doar să se topească de invidie. Întunericul era atât de întuneric, încât întunericul celei mai lungi nopți de decembrie pute fi considerat doar ca un început de seară. Dar acest întuneric a înghițit într-o frântură de clipă totul în jur. A înghițit mai întâi felinarele stradale cu tot cu becuri, chiar și dacă , unele din ele așa și nici odată nu luminaseră.
Apoi întunericul dădu buzna în casele oamenilor. Cu necruțare fără pic de milă, apoi înghiți grădinițele, școlile și spitalele. Ploaia, cu șfichiurile ei reci, biciuia oamenii cu necruțare și înverșunare, răspândind împreună cu întunericul panică de frig, umezeală și disperare. Peste tot domnea întunericul tăcerii. Televizoarele cu ecranele negre. Calculatoarele cu ecranele mute. Telefoanele mobile devenite simple cutii fără trebuință, erau aruncate la gunoi.
Milioane de telefoane umplură sertarele civilizației. Oamenii zgribuliți și gârboviți, tăcuți și încrâncenați își încălzeau pâlniile palmelor la flacăra plăpândă a lumânărilor. Ele lumânările, deveniră din nou cele mai scumpe, îndrăgite și fidele surse de lumină. Omenirea cu lumânări în mână porni din nou în căutarea luminii. Poate că de astă dată adevărata lumină a viitorului. Era 20 octombrie și mai era încă întuneric.
