Astfel își anunța apariția în satul meu de baștină, Cinișeuți, colectorul de țesături și haine vechi, care era și vizitiul căruței trase de un căluț bicisnic și cuminte. Fără nici cea mai mică tentativă de tocmeală, el decidea autoritar cât face marfa, pe care o sălta cu mâna-i de meseriaș ca să estimeze greutatea și starea stofelor. Pe cele mucede sau putrezite le dădea la o parte, curmând orice tentativă de polemică. Plata cea mai întrebată era sineala.
El extrăgea prețiosul praf azuriu, cu o lingurița de ceai, dintr-o cutie de tinichea, slinoasă la fel ca pantalonii săi, ce luceau pe la genunchi. Pe copilandrii, care reușeau să care de pe acasă, pe furiș, ori cu învoire de la mărinimoasa bunică, un păretar rătăcit prin cladăucă (debara) ori un palton jerpelit, numai bun de acoperit polobocul, când era opărit toamna cu uncrop și frunze de nuc, colectorul îi ademenea cu baloane, țuruiace de lut în formă de căluți (căiuț de suflat în cur) și cu acadele pe băț, în formă de cocoșei. Nu mă taie capul cu ce l-a ademenit Kremlinul pe deputatul Vasile Bolea, care și-a declarat apartenența la echipa lui Putin, prezentându-se la ședința parlamentului, îmbrăcat, sfidător, în tricoul cu inscripția „putin team”.
După ce i-a părăsit, cu scandal, pe socialiști, e adevărat ghinion să se pomenească cu ei sub aceeași cloșcă. Exact ca în filmele cu Chaplin. Fostul său nacialnik de la partid măcar are o motivație credibilă ca să păstreze loialitatea sinucigașă. Dodon și-a trimis doi flăcăi să facă școală la ruși și, oricât ar fi de ocrotiți de statutul lor de odrasle ale unui fost președinte, acceptat cândva în proximitatea lui Putin, pojghița asta trebuie să fie mereu alimentată și întărită. Cu te miri ce. Interesul ține fesul, zice proverbul. Nu despre cel național, firește, pe care îl tot caută, orbecăind, steluțarii, ba certându-se, ba împăcându-se.
Cum era să-și trimită Igarinikalaici odraslele în România sau într-o altă prestigioasă urbe europeană? Imediat era să fie apostrofat și lipsit de kuliokul cu arginții pentru salariul ortacilor. În satul copilăriei mele, Cinișeuți, cel care își anunța apariția strigând HAI LA TERFE, era poreclit TERFAR. Din cauza pantalonilor slinoși și a mirosului emanat de movila de boarfe din șarabană, aveam impresia că nu poate exista ocupație mai dezgustătoare și mai umilitoare. Până când un vecin mai dugliș mi-a deschis ochii. „Banii pe care îi câștigă într-o săptămână terfarul, taică-tău, cu leafa de învățător, nu-i adună nici măcar într-un an!”, îmi spusese vecinul, care își făcea deja planuri de viață.