Antiteze cu Iulian Ciocan
Se discută frecvent în ultima vreme despre Demnitate pe palierele puterii. Bunăoară, prim-ministra Gavrilița a spus că nu a mers la Moscova să ceară un preț mai mic la gaze deoarece asta ar însemna sacrificarea intereselor țării și a conchis: În ultimii 30 de ani ne-a lipsit un pic Demnitatea… Apoi vicepremierul pentru Reintegrare, Oleg Serebrian, a zis că Chișinăul ar putea să renunțe la energia electrică ieftină din Transnistria dacă va fi vorba despre un preț al Demnității…
Mesajele guvernanților au o justificare, firește. Demnitatea e mai importantă uneori decât confortul și ca să rezolvi niște probleme cronice, care te blochează ani de zile, trebuie să-ți asumi și niște lipsuri, să plătești mai mult, să renunți la partenerii care nu te lasă să mergi spre Europa. N-am înțeles însă un alt gând al domnului Serebrian, acela că Moldova nu își dorește închiderea uzinei de la Rîbnița întrucât acolo muncesc sute de cetățeni moldoveni.
Păi, cu ce e mai bună Uzina de la Rîbnița decât Centrala de la Cuciurgan? Și-apoi, nu cumva și la Centrala de la Cuciurgan muncesc niște cetățeni moldoveni? De ce demnitatea noastră funcționează în cazul Cucirganului, dar o lasă mai moale în cazul Rîbniței?
Eu unul aș folosi cu multă-multă prudență cuvântul DEMNITATE. De ce? Deoarece tocmai aceasta ne-a lipsit ani de zile. Și după ce ții ani de zile duplicitatea și frica în brațe, e cam greu dintr-odată să devii curajos și plin de demnitate. Dar nu cumva neutralitatea noastră, pe care o tot invocăm în situații complicate, ne limitează Demnitatea? Câtă demnitate poți să ai, fiind neutru? Și aș mai avea o întrebare pentru conducătorii moldoveni: Atunci cînd ucrainenii ne-au cerut MIG-urile și noi am refuzat să le dăm, câtă demnitate am avut?
