Streașina broboadei, parcă înadins apăsată mai jos de albastrul ochilor ei, ca și cum, pentru a ascunde ovalul obrajilor, făcea practic imposibil de ghicit vârsta femeii. Nici chiar cele două gropițe, parcă desenate de un pictor talentat pe obrajii ei, nu puteau să descifreze vârsta. Poate doar,frumoasele-i gropițe mai sugerau ușor,ușor,că femeia zâmbește și de loc nu-i supărată, ori, Doamne ferește, să pară cumva, necăjită, cum ar fi putut crede unii, care o priveau doar ca pe o simplă măturătoare a parcului. Așa o credeau unii, deși nimeni nu o văzuse să treacă cu mătura peste asfaltul aleilor. Și totuși așa credeau, găsind-o des de dimineață, în fiece zi venită prima pe aleea clasicilor. Venea chiar și înaintea măturătorilor, dar nu pentru a mătura. Alta era misiunea ei.
„Grădina publică Ștefan cel Mare și Sfânt” era parcă special sădită pentru Aleea Clasicilor.Bustul poetului Dumitru Matcovschi a fost instalat ultimul, pe Alee, alături de cel al lui Mihai Eminescu pe de o parte și a lui Constantin Stere pe de altă parte, vis-a-vis de bustul lui Alexei Mateevici, pe un loc parcă special rezervat pentru poetul Dorului și poetul Basarabiei cum era, pe bună dreptate numit încă în timpul vieții poetul Dumitru Matcovschi. Doamna cu basmaua coborâtă pe ochi, avea nobila misiune de a netezi cu o perie umedă busturile clasicilor și de a urmări cu atenție ca florile depuse, să nu fie ofelite ori chiar uscate cu totul. Își îndeplinea misiunea cu o grijă deosebită de parcă ar fi avut grijă de oameni vii și nu de busturi din granit. Vorbea cu clasicii. Ea întreba și tot ea răspundea cu citate din opera lor. Cunoștea operele clasicilor noștri ca o enciclopedie. Nu putea fi altfel pentru o învățătoare, care mai bine de jumate de secol aducea zilnic clasicii literaturii române în clasele de gimnaziu și liceu. Acum, fiind pensionată, își permitea să vorbească cu scriitorii doar pe aleia lor,recitând vreun vers mai emblematic ori vreun pasaj de proză.
Mulți o considerau stranie iar alții, și mai rău, o aveau de smintită pentru că discuta cu pietrele. Și unora și altora le zâmbea cu gropițele pictate și-și căuta de treabă în lumea ei scriitoricească.
Și iată că bunătatea enciclopedică îi jucă festa. Se întâmplă la un sfârșit de martie, într-o dimineață, când Monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt ar fi trebuit să adune multe ,multe flori în memoria unei zile de 27 martie, când Basarabia după secole de rătăciri, în sfârșit reveni acasă. Dar ,cum deseori se întâmplă în asemenea cazuri, din calendarul acelui an fila cu cifra 27 fu lipsă. Probabil cineva cu cu gânduri bune, se gândi să cruțe florile de primăvară, astfel monumentul voevodului în acel martie fu văduvit de flori. Și atunci învățătoarea adună un buchet mare, mare de flori împrumutându-le de la clasici și se îndreptă spre Monumentul Domnitorului cu gândul de a restabili un adevăr istoric, cum consideră ea. Nobila pornire însă nu fu înțeleasă de doi băieței -polițiști, care o reținură pentru furt și vandalizare de monumente. O reținură pentru trei zile și trei nopți într -o cușcă de fier la un comisariat de poliție. În zădar le explică profesoara polițiștilor că astăzi se cuvine să comemorăm ziua Sfatului Țării. Geaba le mai explică tinerilor că de fapt i-au permis să adune florile chiar ei clasicii. Eminescu prin al său „Suntem români și puctum”. Matcovschi cu a sa „Basarabia furată, trădată, mereu”. Mateevici cu „Limba noastră o comoară” Alecsandri cu „Hora unirii”, care îndeamnă pe toți, să dea „mană cu mână cei cu inimă romană”. Nimic nu ajută.
Așa și trecu pe alături de românii basarabeni ziua de 27 martie a anului 2000 și… nu mai contează 2000 și cât. Contează că sfârși acel 27 martie cu un banal raport, prin care doi polițiști raportau superiorilor cum că că ziua a trecut fără incidente majore …În afară de o băbuță care a furat un buchet de flori , cică de la niște scriitori din „ Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfânt”.
