Vadul-Rașcov e satul în care, dacă, întâmplător cineva, cu te miri ce ocazie, a călcat prin el măcar pentru o clipă, numaidecât va reveni aici o dată și încă o dată. Va reveni ori de câte ori va avea posibilitate. Iar dacă a venit în sat pentru câteva ore, neapărat va căuta motiv să mai zăbovească aici pentru o zi. Dacă a venit pentru o zi, numaidecât va găsi de cuviință să înnopteze în sat, ca să poată și el, a doua zi, împreună cu răsăritul soarelui să scalde cu privirea tabloul dumnezeiesc al irepetabilei pictorițe – Natura. Revenirile sunt ca un farmec al iubirii de la prima vedere. Sunt ca o vrajă de nedespărțire. Norocosul care a făcut cunoștință cu satul și cu oamenii lui mai în de aproape îl va îndrăgi și-i va iubi pentru totdeauna.
Credeți-mă, nu inventez nimic. Spun toate acestea nu de dragul metaforei ori a vorbei frumoase. Nu. Acestea sunt citate auzite și culese de la cei, care au ospețit în Vadul-Rașcov. De bună seamă. În Vadul-Rașcov totul e neobișnuit de „Altfel”. Salcâmii nu-s pur și simplu salcâmi, dar salcâmi boierești, cu tulpina tare, parcă și ea din piatră. Pășunile satului nu sunt pur și simplu pășuni, dar pășuni cu iarbă mustoasă, crescută din apa Nistrului care neapărat, în fiecare primăvară, se revarsă parcă special pentru a mângâia în botez de evlavie imașul. Nucul de la poartă nu e un simplu pom fructifer ori copac pentru umbră. Marea lui misiune e de a fi străjerul stâncilor monumentale, care și ele, la rândul lor, ca veritabile zidiri de cetate, țin piept supărărilor, uneori furioase, ale naturii. Hudițele satului, toate, parcă la comanda cuiva, sunt primenite în haină de piatră. Nu, nu pietre domesticite prin șlefuire de mâna omului, pe undeva, prin te miri ce cariere. Nu. Sunt pietre de secol, crescute în libertate, pentru a fi croite , mai apoi, în cărări ale vieții. În Vad sunt multe, dar multe de tot, hudițe. Poți, lesne, rătăci printre ele, atât de multe, și întortocheate sunt. Din neatenție te poți ușor pomeni de pe hudița bibliotecii pe hudița cramei ori, și mai trist, pe hudițile pribegiei.
Una din ele e hudița „Paromului”- așa numesc localnicii podul funicular de peste Nistru, care l-au închis în 92 Rușii.. Da nici moș Gheorghe Gârlea, șeful de-o viață a „paromului”, nu mai e în viață. Când era el viu, chiar și când nu era funcțional podul, totuși avea grijă de „parom”. Îl repara, îl vopsea, îl mai cârpea. Pentru că, zicea „paromșicul”, oricum, mai devreme ori mai târziu, va mai fi nevoie de pod. Acum „Dincolo” poți trece doar cu luntrea. „Dincolo”, se are în vedere , satul de pe partea stângă a Nistrului. Noi îl numim „Dincolo”, iar ei nu spun Vadul-Rașcov, dar zic „Besarabia po tu storonu”. Acolo îs ruși, de fapt ucraineni. Tot timpul au fost ucraineni. De secole. Și după 92 tot ucraineni își zic. Dar cineva pentru un leu cubul de gaz, le cer să se numească ruși. Și ei așa își zic. aprind plita cu gaz ieftin și pregătesc cel mai scump borș ucrainean, borș fără identitate.
