Am fost zilele astea a doua oară la Paris și m-am plimbat multă vreme prin urbea de pe malurile Senei, dornic să mai descopăr ceva. Multe ar fi de spus, dar acum aș vrea să mă refer doar la două chestiuni. Prima sunt câinii vagabonzi, mai exact, absența acestora. În trei zile cu plimbări lungi prin oraș, nu am văzut nici un câine vagabond. Niciunul! Asta m-a frapat. Păi, în Chișinău, îi poți vedea pe orice stradă. Ce înseamnă acest lucru? Că în Paris s-a dorit soluționarea acestei probleme, pe când la noi mai nimic nu s-a făcut. În Paris, există în schimb mulți câini cu stăpâni, nu și câini lăsați în voia sorții. Vreau să spun iată ce… Noi acum ne integrăm viforos în UE, nu? Păi, dacă e așa, nu ar strica să rezolvăm această problemă cronică. Domnilor, integrarea europeană presupune și rezolvarea problemei cu câinii vagabonzi. Nu poți să te consideri european, dacă orașele îți sunt pline de câini vagabonzi care te pot oricând mușca sau speria. Întrebați-i pe cei din Paris cum au reușit performanța și ei vă vor spune. Și apucați-vă de muncă. Un om speriat de un câine vagabond nu se deosebește mult de omul care vede niște fragmente de rachetă căzând într-o livadă.
Și am mai văzut ceva. Într-un parc, am văzut mulți bătrânei, probabil octogenari, care alergau, făceau jogging. Păreau împinși înainte de o voință de oțel, de dorința de a atinge o vârstă și mai venerabilă. Dar la noi ce fac octogenarii? În linii mari, tristă e viața octogenarilor moldoveni de care trebuie să aibă grijă doar copiii acestora. Și dacă ne tot integrăm în UE, nu ar strica să-i mai ajute pe bătrânei și statul, nu numai copiii, care de cele mai multe ori au joburi și probleme personale. Întrebați-i pe cei din Paris, ei o să vă spună de ce bătrâneii lor sunt atât de energici și dornici de viață la 80 de ani. Așadar, așteptăm primeniri…
