Nu trebuie să vă spun eu cu ce ne ocupăm noi aici, la Vocea Basarabiei. Noi înmagazinăm timpul, astfel încât a doua zi, dar și peste 10 ani, dvs. să vă puteți uita la ceea ce se întâmpla în aprilie 2023. Astăzi am un invitat special, care toată viața se ocupă cu asta – înmagazinează timpul în artă fotografică în manieră specifică, mai artistică, dar în primul rând este documentarist, se numește Nicolae Pojoga, este fotojurnalist, fotodocumentarist, predă fotografia, este expert în jurnalism în situații excepționale, mai face, din când în când, diferite expoziții, a scos și cărți, și o să vorbim despre proiectul extraordinar, care se numește Fotografiile din pod ale dlui Zaharia. Cred că a fost o chestiune memorabilă din care încă probabil mai trageți, nu știu dacă foloase, dar mai trageți câte ceva informații.
Vocea Basarabiei: Dle Nicolae Pojoga, întâi și-ntâi vreau să încep de la episodul care consună cumva cu vremea de astăzi. Ați fost reporter de război în timpul conflictului transnistrean, războiul din Transnistria, acum, uitându-vă înapoi, de fapt, ce ați urmărit atunci și dacă ceea ce aveați de gând să faceți și ați făcut în tranșee, acum ați revedea, v-ați uita altfel, v-ați comporta altfel, altceva ați filma, ați fi mai necruțător sau, dimpotrivă, i-ați mai menaja pe oamenii pe care i-ați arătat în ipostaze, până la urmă, antiumane prin definiție?
Nicolae Pojoga: Probabil că este foarte greu să revăd lucrurile acestea în maniera în care m-ai rugat acum, totuși îmi amintesc că mersul meu încolo era unul foarte firesc, nimic deosebit, atât că intrarea și obișnuința cu situația costă ceva timp și efort, pe urmă merge. În situații de acestea, contează implicarea directă și faptul de a rămâne nevăzut, adică în niciun caz nu se cuvine să te implici, să cunoști, trebuie să cunoști foarte multe, dar nu e bine să le declari, am mai scris despre lucrurile astea în prefața Albumului de război. Este o tehnică pe care, din păcate, am aplicat-o intuitiv, adică abia mai târziu am fost fericit să aud și prelegeri foarte serioase, și lecturi în ceea ce privește meseria de jurnalist de război, dar cred că m-am descurcat, fiindcă nu am făcut nicio gafă enormă.
Vocea Basarabiei: Când spuneți că nu trebuie să cunoști, adică să nu divulgi ceva sau la ce vă referiți exact?
Nicolae Pojoga: Nu, nu… Militarii sunt o specie specifică (frumos spus din partea mea), sunt aparte, lor le place prietenia, dar nu le place să spună prea multe. De fapt, lucrul acesta este propriu mai multor structuri dure, nu mă refer la autorități, dar distanța, o anumită distanță trebuie să știi să o calculezi și să mergi pe ea.
Vocea Basarabiei: Dar ca să vrea să fie fotografiat, tu trebuie să te împrietenești cu el, trebuie să simtă el o oarecare încredere sau nu? Și am să intru imediat în pâine…
Nicolae Pojoga: Trebuie să fii de-al lor.
Vocea Basarabiei: A, exact. Și atunci, vrei, nu vrei, pui mâna pe Kalașnikov, tragi o rafală și atunci ai încălcat Codul etic sau te-ai făcut ca actorul cela rus…
Nicolae Pojoga: Nevzorov?
Vocea Basarabiei: Parecinikov, dar și Nevzorov e exact acolo, cred că de partea cealaltă era Nevzorov.
Nicolae Pojoga: El a făcut niște gafe enorme, a făcut mai multe, dar nu e cazul, acum pare să fie un alt om.
Vocea Basarabiei: A prins la minte…
Nicolae Pojoga: Cât privește Kalașnikov, este un obiect foarte rar văzut și auzit în zonele de conflict, cum le zicem noi. Unul, Lebed, pe care l-am și cunoscut, spunea că la război se trage un minut, în rest e mâncare, fumat, băutură, joc de cărți etc. Deci, imaginea aceasta pe care o avem sau pe care dorim s-o vedem în ziare este una belicoasă, este una cinematografică, lucrurile sunt absolut altfel, dacă tot spui că intrăm în pâine.
Vocea Basarabiei: Da. Și atunci, iată, d-ta fiind acolo, ai căutat să arăți viața asta cotidiană – menajul, mâncatul plăcintelor sau în timpul tragerii, rafalelor sau, cum am văzut deunăzi în Carbon, cum ei se înțelegeau să tragă sau nu? Deci, ce făcea Nicolae Pojoga, reporterul de război acolo, ce și-a propus? Am înțeles: să fie invizibil, să nu deranjeze sau, cu atât mai mult, să nu se împrietenească, dar, de fapt, d-ta voiai să ne arăți nouă, celor care la Chișinău jucam tatanica și cântam la nunți, că există război? Ce ți-ai propus atunci și, mai ales, acum ce-i înveți pe studenți?
Nicolae Pojoga: Un lucru foarte simplu – azi pentru azi – a fost formula mea intuitivă. Deci, scena pe care am fotografiat-o, textul pe care l-am scris să fie pentru azi-seară. Dimineața mergeam, reușeam să ajung la cameră la dat drumul, să developez, să trimit, într-un hal primitiv să trimit fotografiile să ajungă tot azi.
Vocea Basarabiei: Adică, documentarism pur?
Nicolae Pojoga: Da. Nu știu dacă este valabil și pentru alte genuri jurnalistice, dar azi pentru azi a fost formula mea pe care am simțit-o și altfel nu merge, niciodată nu am încercat să dau una mai puțin proaspătă. S-a întâmplat odată cu unul din colegii mei, care a dat una de alaltăieri, deși în ziua aceea a nins și, imaginați-vă, persoana de la France-Presse spune că „păi, a nins, aici nu se vede”. Era o școală din mers, o școală foarte dură.
Vocea Basarabiei: Eu știu că d-ta ești pedant, mai ales în legende. Adică, legenda trebuie să fie… Și de asta insist pe partea de documentarism, dar, la trecerea anilor, eu insist să vorbim și despre… pentru că-i război în Ucraina. Acuma când începând de la Golf, dar mai ales acum în Ucraina se dă pe televizor, pe sticlă apare reportajul, ce fac documentariștii, fotoreporterii, reporterii de televiziune, nu cumva estetizează actul acesta inuman, nu cumva sunt complici la intrarea războiului în cotidian și oamenii, volens-nolens, se deprind? „Ei, acolo e război, noi ne vedem de viață, azi am rămas, am supraviețuit, Dumnezeu primească”.
Nicolae Pojoga: Da, sunt mai multe straturi…
Vocea Basarabiei: Hai să le dezghiocăm.
Nicolae Pojoga: În primul rând, la război și actualmente ce se întâmplă în Ucraina, eu sunt cu ochii pe știri zilnic, sunt câteva niveluri, straturi, primul este documentarea specifică a militarilor și a forțelor de inteligență sau spionaj, deci e un nivel pe care nu-l cunoaștem, doi: jurnaliștii care de bine, de rău ajung și sunt acceptați în zona de conflict și trei: ca o sinteză a tuturor eforturilor de genul acesta este propaganda, mai puțin cunoașterea. Din video și foto pe care le văd, și cunosc câțiva fotografi celebri acolo, prea puțin ajunge, cel puțin pentru noi și pentru Ucraina, foarte bine însă dă conflictul și din punct de vedere artistic, ca să vorbim așa, adică nivelul profesionist, mai mult New Times, având oameni acolo. Deci, sunt câteva repere serioase. Eu bănuiesc că unul din marile eforturi care se fac acum în Ucraina este propaganda în sensul frumos al cuvântului, în sensul cunoașterii, în sensul promovării unui anumit vector de coagulare a societății. Cam aiurea formula asta…
Vocea Basarabiei: Nu, e foarte bine, coagularea societății, ca să se opună agresiunii și invaziei.
Nicolae Pojoga: Vedeți dvs., s-a constatat că dorința poporului, implicarea lui directă sau indirectă contează foarte mult în situații din astea atât de teribile care se întâmplă acolo. Și sunt mai mulți actori, cum se vorbește astăzi, ai evenimentului acesta care se numește documentare. După război, în cadrul unor tribunale sau altui gen de studii veți vedea foarte multe lucruri pe care nici nu le-ați fi bănuit, și încet-încet se face un stil.
Vocea Basarabiei: OK, în sensul acesta ce poate să spună în plus un foarte bun fotojurnalist de la New Times, dacă fiecare al doilea are un telefon mai mult sau mai puțin performant și tot ce s-a întâmplat în Bucea ei au documentat și în afară de acest fotoreporter? Ce poate să facă în plus fotoreporterul, inclusiv, înțeleg, să coaguleze această voință a populației de a rezista sau, dimpotrivă, unul care își propune să fie de partea răului, din contra, să spună că ăștia trebuie să fie omorâți?
Nicolae Pojoga: Da, e cealaltă parte a monedei, care se numește rezistență sau sentimentul de ai sau nu ai dreptate. În Bucea, spre exemplu, s-a lucrat foarte mult. Surpriză, s-a lucrat mult din satelit și din camerele de luat vederi de securitate ale unor imobile, unor mașini, nu știu ce. Aici a contat actul de sintetizare, unul din marile evenimente a fost efortul, dacă nu mă înșel, BCC, cum s-a făcut la centimetru și la secundă investigația asupra acestui masacru, care a durat și care a pus pe ecran și pe foaie, în ziare nume, situații, cifre etc. Aici a contat pentru fotojurnalist să-și găsească o voce a lui. Îl cunosc foarte bine pe un om de acolo, Dondiuk, îl recomand cu căldură…
Vocea Basarabiei: Ucrainean?
Nicolae Pojoga: Da. Talentat, dedicat la culme și are voce, imediat a fost auzit. Se spune că toată lumea are un telefon mobil, toată lumea are o cameră foto, nu este așa, să-ți găsești locul tău în acest vacarm, în haosul informațional, care nu este altceva decât haos acum, prea multe elemente se adună ca, în cele din urmă, să ai o idee de ce s-a întâmplat, prea multe și contradictorii, și falsuri. E o nebunie în sensul acesta, însă dacă există în această „orchestră” câteva voci bune, ele sunt auzite imediat și devin credibile, foarte bune și devin referințe. Cam asta e.
Vocea Basarabiei: Povestea unul din fotografi, de exemplu, îmi scapă numele, dar e cunoscut pentru fotografia cu sicriul, crucea care trece râul, și el povestea cum s-a întâmplat, a avut noroc cu oamenii aceștia, mama și feciorul care cărau sicriul se uitau în aceeași direcție, el a prins cadrul. Și eu stăteam și mă gândeam când povestea el, exact asta mă preocupa – el poate să se detașeze? Și îl întreb iarăși pe reporterul de război Nicolae Pojoga: te poți detașa, îți poți închide sentimentele, inima să ți-o deconectezi și să nu reacționezi când – și e o lecție de jurnalism cunoscută -, ce faci când omul a căzut pe stradă, filmezi sau îi acorzi ajutor? Deci, când vezi că îi rănit omul și sângerează, tu trebuie să-ți faci meseria să fotografiezi sau să îi acorzi ajutor, sau ce faci? Și situația asta în război cred că e tipică și aici expertul în situații excepționale iarăși poate să ne spună exact.
Nicolae Pojoga: Nu este o dilemă aici sau o abordare etică sau ne-etică a situației, este un paradox, fiindcă nu poți, teoretic, omului care a căzut în apă îi dai o mână de ajutor sau îl fotografiezi, fie că acest om este președinte de stat sau o persoană. Se întâmplă în tot felul. Eu cred că această chestiune pusă așa este una greșită, în fond, omul se comportă așa cum este pe puterile lui într-o situație sau alta. Actul documentar mai presupune să mai și rămâi în viață ca reporter și să mai ajungi și la redacție cu informația sau cu pozele.
Vocea Basarabiei: De asta trebuie să ai vestă antiglonț și cască, da?
Nicolae Pojoga: Nu, nu ajută.
Vocea Basarabiei: Nu ajută?
Nicolae Pojoga: În anii ‘90 să porți o vestuță galbenă pe care scria „Presa” era un lux, era o fraierie a timpurilor…
Vocea Basarabiei: Ca și cum lunetiștii să te vadă mai bine…
Nicolae Pojoga: Altceva s-a întâmplat când am înțeles că pe cuvântul „Nikon” trebuie să pui o panglică și să fumezi țigări mai ieftine, adică în scenele acestea care sunt dure și sunt greu de explicat unui om care nu a fost acolo toată lumea este văzută, tot microbul este în vederea cuiva, cum spunea un prieten de-al meu care se ocupă de păsări, fotografiază și zice: „Mergi prin parc și nici nu știi câți ochi te privesc și dacă ai pus mâna în buzunar să scoți un pesmet, nici nu bănuiești”. Așa e și la aceste minunate scene care în filme sunt extraordinar de romantice, era să zic, în viață sunt oribile. Ceea ce vedem noi în filme, în Ryan sau în alte filme este absolut altceva, să tragi de acolo ceva care să placă publicului sau șefului, sau agenției pentru care muncești este extrem de greu și e și nostim, trebuie să inventezi altceva.
Vocea Basarabiei: Dar vreau totuși răspuns la întrebarea principială: ce facem noi, jurnaliștii, telejurnaliștii, jurnaliștii de ziar, de fapt, nu cumva noi suntem complici, volens-nolens, la perpetuarea acestei stări, din păcate, firești a omenirii care de când e ea tot luptă pentru teritorii și omoară populații?
Nicolae Pojoga: Meseria cea mai veche e războiul, desigur. Mai sunt situații dificile atunci când implicarea presei într-un eveniment este pur și simplu regretabilă. Există în lumea asta coduri etice foarte dure, Codul etic local în Republica Moldova pentru jurnaliști nu se referă foarte clar la fotojurnalism, însă marile asociații cum ar fi Asociația Fotografilor Profesioniști din America de Nord (PPA) a făcut Codul etic, care spune și acest lucru, trebuie cel puțin să ții cont, să nu te implici, să nu provoci. Am văzut un documentar despre Iugoslavia, bocete, lamentații etc. și era filmat lateral, și în clipa când fotograful, unul, de fapt, celebru, James Clerk Maxwell, a îndreptat camera spre niște femei, care au început să-și smulgă părul din cap, vrei, nu vrei, partea asta de implicare vine și din partea cealaltă. Oamenii vor să fie văzuți în durerea lor, în ceea ce se întâmplă în jur.
Vocea Basarabiei: Și au să facă spectacolul protestului, că acum când cineva îndreaptă camera spre protestatar, el devine și mai violent, și mai virulent?
Nicolae Pojoga: Au fost primele mele gafe cu Homo mitingus, dacă ții minte seria mea, era una tot intuitivă și aberantă, în opinia mea acum, pentru mine a fost surpriză, așa au luat-o și în toată lumea mitingurile care se mai întâmplau, demonstrații, proteste și am trimis o fotografie cu cineva care era dat la pământ de poliție, o cucoană, ne-am și împrietenit mai târziu, și am uitat. Adică, neștiind ce e cu mine, în ce schemă mă aflu, altă dată am dat ceva tot cu aceeași femeie, redactorul de acolo: „Bagă de seamă, că ai același personaj”. Oamenii simt lucrul acesta și partea nostimă a acestor învățăminte sau obiceiuri este faptul că le-am învățat din mers, cu viteză, ca pe urmă să mă conving că ele sunt adevărate.
Vocea Basarabiei: Hai despre o lecție, Revoluția din România. Fuga ai mers acolo, eu îmi amintesc, și lumea dacă o să caute acum cred că o să găsească neapărat, iată, cum tânărul Nicolae Pojoga, că și acum ești tânăr, acum ești mai înțelept, cum a făcut să nu se implice tocmai în sensul acesta, să nu dea dreptate cuiva, chiar dacă era evident că revoluția era împotriva lui Ceaușescu, dar cum faci ca să nu alegi partea cuiva, să nu dezvinovățești o parte și să învinovățești altă parte? Cum faci?
Nicolae Pojoga: În viața mea s-au întâmplat gafe enorme, una a fost cu un meci de fotbal. Eu văzusem mai devreme fotografii excepționale cu intrarea mingii în plasă, cu acrobație fotbalistică, mergem și noi la meci, dle, când era fierbinte la poartă verzilor și s-a bătut gol, eu de-abia am ajuns acolo, în altă parte am făcut niște enormități, nu sunt fotografii.
Vocea Basarabiei: Deci, ca la cursa de cai?
Nicolae Pojoga: Și am înțeles că trebuie să presupui, trebuie să cunoști domeniul acesta și încă ceva am înțeles: dacă șeful te-a trimis să aduci musai de la fotbal fă altceva. Și acest altceva a fost scânteia care m-a salvat și în România, deci altceva în meciul cela era președintele Snegur, care jubilează într-un fel sau altul, nu știu ce, a mers și mi-a intrat altceva în cap, așa a fost și la București, nu știi ce se întâmplă acolo, teroriști, Doamne ferește, revoluții la televizor, am ajuns și acolo…
Vocea Basarabiei: Sirienii…
Nicolae Pojoga: Am ajuns și acolo și am înțeles: hai încearcă, Pojoga, să-ți găsești un loc liber, ca în dramaturgie, trebuie să faci ceva aparte. Și am încercat lucrul acesta tot mai conștient, ca pe urmă să vină mai limpede, adică nu numaidecât să fie altceva, dar este o armă secretă și astfel a mers mai interesant, până astăzi fotografia simbol este dezgustătoare pentru mine, când se face un reportaj despre inflație, ce vedem pe sticlă, cum ziceți voi, sau în ziar, bancnotele astea, toate astea, totul poate fi făcut altfel și mai frumos. Pe urmă, există textul la fotografie, am văzut cu ochii mei în metroul din New York cum citesc oamenii New Times-ul, care are multe caiete groase dedicate: economie, politică etc. Păi, omul ia ziarul cela mare, îl desface, se uită la fotografii, citește caption-ul și-l aruncă, mai mult nu se interesează. Deci, e o sinteză imaginea în religia New Times-ului, alții fac alte mișcări. (…)
