Poate era și timpul să ia un șut zdravăn în fund junele Dorin Galben, contaminat de virusul vedetismului nociv. Poate-poate îl duce mintea să facă un pas înainte, vorba dictonului despre perpetuum mobile în versiunea românească. Și nicidecum să-și plângă de jale, că o lume întreagă-nțelegea, tu nu m-ai înțeles! Și, mai cu seamă, ferească sfinții, să-l împingă supărarea în brațele păpușarilor, care atâta și așteaptă să-l bage și pe el într-o matrioșkă renascentist-șansistă, ca să cânte la unison, împreună cu dispozitivul celebru de deschizători de gură, falsul refren despre strangularea libertatății de expresie și dictatura amazoanelor școlite de americani.
Poate-poate ar reuși să deslușească îndărătul puseurilor neplăcute și chiar de-a dreptul veninoase sugestia binevoitoare a Lorenei Bogza că trebuie să fii bine dotat și documentat când te apuci să-l descoși pe un prestidigitator de meserie, care are la activ mai multe cetăți asediate și inimi făcute țăndări. În caz contrar, te trezești că nu faci altceva decât să-l porți și tu în cârcă prin bazar, ca să-l vadă lumea cât e de bogat, generos, iubăreț, ingenios, degajat, altruist etc., etc. În realitate, fiind vorba, așa cum notează și mai binevoitoarea Ionela Hadârcă, despre un penal care, pe scurt vorbind, i-a trecut drumul altui penal și mai barosan, și mai abil, cu și mai multe posibilități de a-și băga adversarii și concurenții la pârnaie. Și nicidecum nu e un Nelson Mandela, nici un Aleksei Navalnîi sau un Ilie Ilașcu, iertată-mi fie alăturarea.
Ce ar avea de învățat însă tinerii colegi din breasla jurnalistică din această întâmplare jenantă? Dar și clubul admiratoarelor exaltate, care l-au sorbit din priviri pe junele dezinvolt și impozant la limita narcisismului? Un lucru simplu, dar fundamental, care e scris cu litere de-o șchioapă pe frontispiciul Școlii postuniversitare de Jurnalism, pe care a absolvit-o Dorin Galben – jurnaliștii procesează idei, declarații, statistici, analize, fenomene, întâmplări relevante, instructive și valoroase, de natură să-i determine pe consumatorii de presă să gândească. Restul e apă de ploaie. E bâlci. E manipulare. E mezat. E ispită cu deziluzii, decepții și eșecuri inevitabile. I-aș da dreptate și Domnului Ion Sturza, care sugerează și el, cu bunăvoința-i proverbială ascunsă într-o clătită caragialiană, că dorința de a obține situația financiară a lui Mark Zukerberg sau a lui Ilon Musk nu mai este condamnabilă, ca pe timpuri. Numai că nerăbdarea, mâncărimea, aviditatea neținute în frâu inevitabil te împing într-un jgheab lunecos, la capătul căruia rânjește cel viclean.