Oricât de mult aș admira inteligența ieșită din comun a scriitorului rus Dmitri Bîkov, nu pot accepta atitudinea sa îngăduitoare față Uniunea Sovietică, toleranța-i bonomă, în pofida faptului că din burta utopiei bolșevice a ieșit campionul fariseismului și a mizantropiei, transformate în artă pură, cel care, constată chiar Bîkov, vrea să îi reanimeze trupul îmbălsămat, punând în aplicare cele mai sinistre calapoade ale inchiziției sovietice. Nici blândețea telejurnalistului Parfionov, care și-a făcut meserie din rememorarea oarecum anestezică, paliativă a istoriei regimului bolșevic, nu mi se pare suficient de responsabilă, în condițiile în care succesorul și restauratorul URSS-ului a adus lumea întreagă până în buza prăpastiei și profită de impunitatea ce i-o asigură stocul de rachete nucleare, moștenite de la Gorbaciov via Elțin, ca să-i șantajeze pe liderii lumii civilizate. Dară mi te cum aș accepta indolența neobolșevicilor, profitori de meserie, care se îmbată cu un fel de bulearcă ideologică, luată cu ciorpacul de la suprafață, ca nu cumva să agite drojdiile urât mirositoare de la fund. Și nu ar fi o mare problemă alcoolismul lor sectar, dacă nu ar încerca să administreze, nu fără oarecare succese, braga nostalgică unor oameni disperați, care nu au suficient discernământ ca să identifice sursa și cauzele dificultăților pe care le suportă. Degeaba le pui în față, pe FB două poze, cât se poate de concludente – una ce redă o imagine dintr-un oraș japonez, situat la o distanță de 40 de km de teritoriul Federației Ruse, iar cealaltă, surprinsă într-un ditamai oraș rusesc, situat la aceeași distanță de teritoriul Japoniei. Lor, acelor oameni amețiți de aburii nostalgici emanați de polobocul cu bulearcă, tot nu le vine să creadă că puterea sovietică, ca și găina babei din povestea de pomină, de altceva nu a fost în stare, decât să producă o mărgică. Cum îmi spunea dramaturgul Matei Vișniec, într-un interviu la Europa Liberă, URSS era un avion foarte arătos, numai că nu era în stare măcar să decoleze, nu să mai și zboare. Ce înseamnă asta la modul practic eu țin minte mai bine decât calfele lui Dodon, care au nevoie de carne de tun ca să o pună la dispoziția molohului de la Kremlin, apropo, asemuit de Voronin, vă mai amintiți, probabil, cu un crocodil pentru că niciodată nu dă înapoi (asta când îi dăruise țarului un crocodil de cristal umplut, probabil, cu tărie). Eu nu i-am iertat și nu-i voi ierta puterii sovietice umilința și nedreptatea, invariabile și permanente, pe care le-au trăit părinții mei, doar pentru că s-au născut în perioada, în care Basarabia făcea parte din Regatul României. Ei au fost obligați să poarte stigma aceasta la vedere, la fel cum erau forțați evreii să poarte steaua lui David cusută la haine sub regimul lui Hitler. Prețul plătit de ei pentru numitele lifturi sociale, de care am putut beneficia eu și alții ca mine, nu mi se pare nici echitabil și nici justificat. Celor care încearcă să îmi scoată ochii cu studiile universitare terminate la Universitatea Lomonosov, le spun că străbunicii mei alegeau între Paris și Viena, atunci când aveau de gând să își trimită odraslele la școli. Nici Bîkov și nici Parfionov, și cu atât mai puțin che-ghevariștii năimiți cu ziua ca sa ne pună bețe în roate, mai bine zis nisip în bucșe, nu au cum să ne determine să uităm câte victime a produs, pe bandă rulantă, puterea sovietică ca să-i facă fericiți pe ceilalți, pe care nu a apucase încă să-i trimită în GULAG, să-i deporteze ori să le tragă un glonț în ceafă. Și dacă ar fi cumva să uităm, Putin Vladimir Vladimirovici și camarila sa nesățioasă ne amintesc cu prisosință ce înseamnă russki mir, care se strofocă să redevină marele sovietski soyuz de altă dată.
Minutul lui Vasile Botnaru- ÎNCĂ UN AN CE NE A ÎNDEPĂRTAT CU ÎNCĂ UN PAS DE CAVOUL DIN PAIȚA ROȘIE
