Poate v-ați obișnuit deja că avem o serie de discuții cu cupluri de oameni care își trăiesc viața undeva deasupra, în ceruri, și acum eu mi-am imaginat că i-aș compara exact cu acest cuplu din tablourile lui Shagall – Zborul deasupra Vitebskului. Sunt doi pictori, care se potrivesc de minune la această metaforă a lui Shagall. Este Mădălina și Mihai. Pe MIHU îl cunoașteți poate după semnătura de pe seria dânsului de iele, de mândre în ii, și Mădălina, mai nou, i-a dat o replică ucigătoare, a avut o expoziție de lucrări nemaipomenite și am să o las să povestească ea, mai ales cu promisiunea că o să mai aibă ocazie cei care au ratat să vadă aceste lucrări minunate. Este un cuplu de artiști, și eu caut oameni care trăiesc tocmai în alte dimensiuni decât noi, muritorii de rând, care mergem la serviciu, măturăm ograda, desigur că fac și ei asta, dar o fac artistic, o fac când vor, o fac inspirat sau n-o fac deloc, pentru că nu este compatibilă cu viața lor de artist.
Vocea Basarabiei: Acum s-o iau din start, brusc. Viața asta de artist este egoismul pur sau totuși este element de altruism, de pragmatism, pentru că voi aveți nevoie ca cineva să consume ceea ce produceți voi, dar totuși artiștii sunt considerați oameni ermetici, care se autoalimentează, se autoinspiră, produc ce vor când vor, eventual, dacă cineva vrea să cumpere, e treaba lor, dar artistul, în general, e mai mult la Dumnezeu decât pe pământ. Ipoteza aceasta o acceptați?
Mihai Ungureanu: Eu personal n-o accept. Am avut un momențel în viața mea scurtă de până acum, când am privit filmul despre Modigliani și am văzut acolo o secvență, adică practic cam tot filmul arată două extreme – Modigliani care era un spirit foarte artistic, care, până la urmă, a început într-un fel, a continuat într-un anumit mod și a sfârșit nu cel mai bine. Și îl arătau pe Picasso, care era de partea cealaltă a bățului. Mi-au plăcut foarte mult aceste două extreme și eu mi-am propus mie personal ca să le combin și să ajung undeva la mijloc, adică să încerc să fiu atât de artistic ca Modigliani, dar să câștig și să fiu mai cu picioarele pe pământ cam cum era Picasso.
Vocea Basarabiei: Dar Picasso tot era destul de nebunatic și puțin îi păsa de viața din exterior?
Mihai Ungureanu: Da, da, mai mult pe mine ce m-a impresionat, ce m-a atins, adică ideea asta, de exemplu, una din secvențe era când Modigliani încerca să picteze la comandă portretul unui copilaș și mama stătea undeva în spate și tot îi dădea direcții că copilul meu arată așa, ochii lui arată așa…
Vocea Basarabiei: …obrazul ista-i mai rumen.
Mihai Ungureanu: Da, că obrazul ista nu-i stă bine etc. Sigur că Modigliani având rânza asta de artist căruia nu prea poți să-i spui unui artist ce să creeze, adică la un moment dat trebuie să înțelegi că atunci când alegi, alegi artistul și nu alegi lucrarea într-un fel sau subiectul pe care vrei să ți-l picteze cineva. Și el a rezistat așa, a ascultat vreo câteva comentarii și, la un moment dat, și-a lăsat pensula și a plecat. I-a dat pensula și i-a zis: „Pictează tu, că văd că te descurci destul de bine” și el a plecat. Prin comparație cu Modigliani, Picasso era axat și pe partea asta financiară, pe partea asta că el înțelegea că trebuie să interacționeze cu publicul, să fie mult mai prezent în spațiul comercial ș.a.m.d. și mai era și diferența asta că Modigliani se apropia tare mult de stereotipul acesta că artiștii trebuie să moară de foame și trebuie să se sacrifice pentru creație.
Vocea Basarabiei: Sau să-și taie urechea, ca să fie inspirați…
Mihai Ungureanu: Da, dar Picasso era de genul că acum sunt foarte inspirat, dar acum trebuie de făcut iaca asta, ca să continui ritmul acesta și financiar, și artistic. Mie mi-a plăcut cum au fost ei prezentați în film, mi-au plăcut aceste două extreme și am zis că este foarte bine când ele sunt undeva la mijloc, nu-i nici așa, nici așa.
Vocea Basarabiei: Mădălina, îi reușește ceea ce își propune? Și te întreb pe d-ta care ești soția, muza, artista alături de un artist. Și, mai ales, vreau să te întreb dacă el e sincer în epatarea aceasta, că orice artist vrea să epateze, vrea să fie în afara stereotipurilor?
Mădălina Ungureanu: El este destul de sincer, pentru că chiar cumva am preluat și eu ideea asta de la el și din propria experiență pe care am văzut că o trăiește pe viața lui, am luat-o și eu ca o inspirație deja fiind și eu o artistă vizuală, la rândul meu. E adevărat, el așa și încearcă să trăiască viața lui, mă rog, toți avem povârnișuri și obstacole, dar, în fond, așa e, nu vă amăgește.
Vocea Basarabiei: Să mă apropii de întrebarea esențială, uite, dacă bobinăm înapoi istoria vieții artiștilor, ei erau mereu dependenți, da? Michelangelo, Rubliov, oricine, venea nu mama cu copilul, dar venea episcopul și spunea: „Ai greșit, canoanele nu permit așa ceva, dezgolire prea multă” ș.a.m.d. sau pictorii de la curte, venea regele sau ducesa și spunea: „Valurile de la fustă nu-mi plac, nu redau atlazul”. Și gândiți-vă că acum aveți libertatea de aceste canoane, de cei 30 de arginți etc., dar, pe de altă parte, plătiți tributul pe cont propriu – Dumnezeu știe, veți vinde sau nu, n-aveți nici comenzile de la biserică, nici comenzile de la comitetul raional să trageți o pânză la partid. Cum vă descurcați, iată, în genul acesta de libertate?
Mihai Ungureanu: Pentru mine, de exemplu, a fost o perioadă foarte intensă și grea, când eu eram între să gândesc ceva care, hai să zicem direct, trebuie să-mi pună pâinea pe masă sau să mă duc să-mi cresc o carieră de chelner undeva într-un hotel din Italia sau într-o pizzerie undeva să muncesc.
Vocea Basarabiei: Asta când făceai școală la Veneția?
Mihai Ungureanu: Da, exact cu un an înainte să merg la Veneția la academie, practic eu am plecat de aici lăsând academia din Chișinău și am avut o perioadă de aproximativ un an când n-am reușit încă să intru la academie, fiindcă era deja prea târziu, și în acea perioadă eu am clocit un gând și un sens ca să înțeleg ce fac mai departe. Și asta a fost undeva la 20 de ani, adică eu atunci calculasem, din cei 20 de ani, undeva jumătate îi dădusem pe studii în domeniu, adică la Liceul de arte plastice „Igor Vieru” 8 ani de zile, puțin peste un an de academie și cam așa, plus-minus ajungeam la aceea că jumătate din viața mea de până la acel moment fusese dată pe studii.
Vocea Basarabiei: Paranteză fac, mai târziu o să vă rog să ne spuneți, de fapt, ce învață pictorii, că se consideră că dacă nu ai talent, degeaba bagi în studii, dar continuă, te rog.
Mihai Ungureanu: E o balanță.
Mădălina Ungureanu: Da, e o balanță aici.
Mihai Ungureanu: Și atunci m-am pus în fața faptului ca să înțeleg ce fac mai departe, dau studiile acestea la o parte și mă reprofilez într-un domeniu care-i o ecuație foarte simplă – te-ai dus, ai lucrat 7-8 ore…
Vocea Basarabiei: Și la sfârșitul zilei ai ce ai câștigat.
Mihai Ungureanu: Da, la final de zi sau la final de lună ai asta, din asta ți-ai calculat asigurările, taxele, chestii și nu știu ce și intri într-un ritm…
Vocea Basarabiei: Și știi când poți să iei credit ca să-ți cumperi un apartament sau o casă.
Mihai Ungureanu: Și când poți să te duci în vacanță, ca să vii cu forțe noi și să achiți creditul. Da, a fost un moment foarte greu, pentru că mai povesteam și zilele acestea cu cineva, când nu ai un precedent sau o formulă pentru un artist e foarte greu, mai ales în zilele noastre.
Vocea Basarabiei: Dar în schimb în jur, în familie ai văzut cum se trăiește?
Mihai Ungureanu: Tocmai de asta că am văzut și n-am avut un exemplu foarte pozitiv, hai să zic așa, că la cât de mult…
Mădălina Ungureanu: Fericit…
Vocea Basarabiei: Pozitiv în sensul că să se lăfăiască?
Mihai Ungureanu: Da, în sensul în care ai mei atât de multe lucruri frumoase și bune au făcut și, într-un final, perioada (eu dau vina pe perioadă) și sistemul de atunci nu au reușit să compenseze după merit munca lor și automat ecuația nu a avut un egal.
Vocea Basarabiei: Apropo, spune-ne cine sunt ai tăi, ca să fie clar. Tu ești dintr-o familie…
Mădălina Ungureanu: De viță…
Vocea Basarabiei: Da, descendent dintr-o familie de artiști.
Mihai Ungureanu: Da, oleacă… Mama mea este Valentina Ungureanu, tatăl meu este Valeriu Ungureanu. Tata a fost actor la Teatrul „Eugene Ionesco”, mama a făcut și scenografie și la „Eugene Ionesco”, și la Teatrul „Luceafărul”. Să mă duc mai departe?
Vocea Basarabiei: Da, da!
Mihai Ungureanu: Mătușa mea e dna Maria Fusu-Mardare, unchiul meu care a decedat Dumitru Fusu. Ei, și mai sunt acolo…
Vocea Basarabiei: Adică, un arbore foarte împletit de artiști?
Mihai Ungureanu: Asta, de fapt, a început chiar de la buneii din partea mamei, care au fost deportați în Siberia, după care s-au întors aici și la un moment dat bunelul a făcut rost nu știu cum de o mașină de proiecție, nemțească, mi se pare, ceva de genul acesta, și el umbla prin sate și proiecta filme.
Vocea Basarabiei: Kinomehanik (proiecționist)…
Mihai Ungureanu: Da, într-un fel. Pe mine chestia asta m-a inspirat oleacă, mie mi s-a părut tare faină, adică bunelul a început să culturalizeze câte olecuțică satele.
Vocea Basarabiei: Se începe în două filme despre asta, cum umblă cu proiecțiile oamenii aceștia, un fel de circ, un fel de circ cinematografic. De ce te întreb despre ai tăi? În momentul acela când ezitai și te gândeai poate sau erai ispitit, faptul că i-ai fi trădat te-a determinat sau, în general, cât de importantă este presiunea acestui arbore ca să mergi mai departe și să nu-i trădezi?
Mihai Ungureanu: Nu, nu, nu, acesta este un lucru foarte frumos pe care ei l-au făcut, niciodată n-au pus presiunea că noi ne tragem din asta, noi am făcut asta, trebuie să faci și tu asta.
Vocea Basarabiei: Ai grijă și tu, surcica lângă trunchi…
Mihai Ungureanu: …da, du tot coșul acesta, bagajul acesta artistic mai departe, ca să nu moară undeva la tine.
Vocea Basarabiei: Adică ai avut libertate de sine?
Mihai Ungureanu: Da, am avut libertate totală.
Vocea Basarabiei: Dar nu simți că involuntar ai luat direcția, că dacă de mic copil ai văzut asta, nu puteai să devii strungar sau șofer la curse lungi?
Mihai Ungureanu: Păi da, eu chiar mă gândeam, eu ziceam acum că în jur de jumătate din 20 de ani am studiat, dar eu pot să zic că eu am studiat din pelinci, de când mama trebuia să facă mâncare și avea doi băieți, după care a venit și al treilea și trebuia să le dea o ocupație, și singura ocupație prin casă care era, era multă hârtie și multe creioane și noi…
Vocea Basarabiei: Mosorele și clei…
Mihai Ungureanu: Da, și hai – lănțișoare de Crăciun, papier mache, desen ș.a.m.d. Adică normal că lucrul acesta nu puteai să-l scoți pur și simplu din tot sistemul sangvin și să-l arunci undeva afară, dar este și o altă particularitate. Eu fiind un rebel, și cum ați spus și dvs., nu știu dacă orice artist, eu, cel puțin, voiam din adâncul sufletului să sparg stereotipul acesta că artistul trebuie să moară pe scenă de foame sau să moară undeva într-un subsol, că el nu știu ce creează și consumă tot felul de nu știu ce, că trebuie să scoată din el, am vrut să sparg totalmente stereotipul acesta și atunci am stat, m-am gândit și mi-am zis că trebuie să creez ceva care la moment să aibă un anumit impact asupra publicului, asupra clientelei…
Vocea Basarabiei: Adică și comercial, dar și nu îți trădezi vocația?
Mihai Ungureanu: Da, adică să creez ceva, nu să execut, pentru că, mă rog, să execuți tot e o chestie, dar, până la urmă, rămâne la nivel de executare, adică și executarea poate să aibă un impact anume asupra, de exemplu, clientului care a dat comanda, dar eu voiam să creez ceva care să inspire, chiar dacă are un 50 la 50 de comercial, dar să fie și ceva care să inspire. Pentru că atunci când găsești balanța asta ca ambele să funcționeze…
Vocea Basarabiei: Și acolo, în Veneția, ai găsit Mândrele sau când te-ai îndrăgostit de Mădălina?
Mihai Ungureanu: Nu, eu Mândrele le-am creat în Italia, dar le-am creat într-o situație destul de interesantă, eu practic atunci eram în proces…
Vocea Basarabiei: Deci, căutați Mândrele pe internet, Mândrele lui MIHU, și o să vedeți despre ce vorbim, ca să vă imaginați în timp ce vorbește el, ce înseamnă Mândrele lui MIHU.
Mihai Ungureanu: Practic, atunci eu voiam să ies, căutam metode să ies, să expun ceva, să pornesc roata, trenul cum ar veni și în acel an a fost opțiunea aceasta ca eu să particip la al doilea Festival „Ia Mania” și iată atunci s-a întâmplat chestia asta. Mie îmi place, în general, să rezolv chestii, adică îmi place să văd probleme și să le găsesc rezolvarea. Eu aveam ceva lucrări destul de mărișoare și mi-am propus să merg la „Ia Mania”. Ce este „Ia Mania”? Este mai mult un târg, hai să zicem așa, primprejurul meu au să fie mai mulți meșteșugari, nu cred că este logic să mă duc cu niște lucrări de dimensiuni mari, de muzeu, de nu știu ce, nu prea are nici în clin, nici în mânecă treaba asta și atunci am stat și m-am gândit – cu ce să mă duc eu acolo? Hai să mă duc cu ie, dacă tot e festival despre ie. Dar cum să mă duc, cu orice chestie care s-a mai făcut? Nu, hai să le mai gândesc puțin și… s-a pornit creierașul în funcție. Și m-am gândit că o ie ar sta bine pe ce? Pe o mândră, normal, dar pentru că nu vreau să atrag atenția anume asupra mândrei, mândra o să fie un manechin de lemn, că bunelul din partea tatălui a fost lemnar în sat, așa că… Atunci au apărut cele 4 Mândruțe mici – 20×30, sau în A4 au apărut, care aveau doar năsuc și nu aveau celelalte trăsături ale chipului, practic erau un fel de manechine de lemn care prezentau o ie, își expuneau podoaba vestimentară.
Vocea Basarabiei: Dar eu citeam asta că ai făcut deliberat, pentru că nu trebuia să mă uit la trăsături, trebuia să conteze ia și compoziția, cred că asta urmăreai în mod sigur.
Mihai Ungureanu: Da, da, exact. Ca după asta, ele în timp să capete și trăsăturile chipului…
Vocea Basarabiei: Sub influența Mădălinei? Tot vreau să mă apropii, când Mândra a umplut ia, când Mădălina a intrat.
Mihai Ungureanu: Mădălina a intrat mai înainte ca noi să ne iubim unul pe altul.
Vocea Basarabiei: Să vă oficializați…
Mihai Ungureanu: Să ne oficializăm în sensul că chiar noi între noi, pentru că noi 4 ani de zile am fost prieteni foarte buni.
Vocea Basarabiei: De la școală?
Mihai Ungureanu: Nu de la școală, a fost un eveniment aici, la Chișinău, când am făcut cunoștință și după asta am rămas prieteni foarte buni.
Vocea Basarabiei: Aici, în sfârșit, o să ajung la ea să întreb – aceste căsătorii se produc în cer? Într-adevăr, potrivirea voastră trebuia la un moment dat să producă acest curcubeu sau arc voltaic, Mădălina?
Mădălina Ungureanu: Eu cred că da, pentru că, cum a spus Mihai, valoarea care ne leagă și acum, și a fost la baza relației noastre de la începuturi e prietenia, pentru că deveniserăm cei mai buni prieteni. Aveam și alții, dar cumva vorbeam zilnic și chiar eram doar prieteni foarte-foarte buni, eram pe aceeași undă, ne înțelegeam, ne susțineam și mereu le spun, când mă mai întreabă lumea care-i secretul, zic: „Prieteniți mai întâi și apoi, dacă o să fie și dragoste, o să fie, dar în cazul în care o să fie dragoste și o să vă căsătoriți sau o să vreți să mergeți împreună prin viață, să știți că mereu atunci când o să se răstoarne alte lucruri primprejur, o să fie prietenia la care o să reveniți mereu”. Și iată prietenia aceasta cred că a și născut curcubeul acesta despre care spuneți dvs., pentru că, în fond, pentru mine faptul că suntem împreună și Dumnezeu a vrut ca să transformăm prietenia aceasta în ceva mai mult, înseamnă mult și sunt semne certe din partea Lui de sus, de acolo, că e o nuntă în cer, e o relație aparte.
Vocea Basarabiei: Te ferești de cuvinte mari, dar eu vreau să te forțez să le folosești. Când zici ceva mai mult, de fapt, ce vă leagă, pentru că eu vreau să descompun, să deconstruiesc această relație, pornind de la faptul că sunteți ambii artiști? În viață, în general, se consideră că există formula aceasta de compatibilitate între doi oameni absolut diferiți, voi ca și cum vă potriviți, pentru că sunteți de aceeași meserie, aveți aceleași viziuni artistice – da, nu?
Mihai Ungureanu: Nu-i obligatoriu!
Vocea Basarabiei: Nu?
Mădălina Ungureanu: Asta voiam să zic, pe noi ne leagă prietenia, în primul rând, dacă să fiu mai concretă, în al doilea rând, arta desigur că, mai apoi vin valorile care coincid și de la începutul relației noi, având aceste discuții prietenești între noi, în care tu cunoști omul fără subtilități, fără ascunzișuri, noi am înțeles că avem aceleași valori și setul acesta de valori…
Vocea Basarabiei: De exemplu, ne plac animalele la amândoi sau nu ne place să…
Mădălina Ungureanu: Nu neapărat, nu neapărat…
Vocea Basarabiei: Dar în setul acesta contează valorile morale, materiale, etice? Iată și asta vă rog să precizați.
Mădălina Ungureanu: Morale în primul rând și spirituale pentru mine și pentru noi cred că (pe urmă poate să adauge și Mihai, dacă eu nu spun și viziunea lui), spirituale și morale, apoi vin cele etice și cele mai mici, de genul animale de companie și care ne place…
Vocea Basarabiei: …gastronomice…
Mădălina Ungureanu: Da, toate acestea, dar, în fond, noi suntem diferiți, foarte diferiți, la poluri opuse, cred, ca și tip de personalitate, uneori ca și nevoi, pentru că el e, așa cum a spus, mai rebel și mai visător, eu sunt mai împământenită și mai concretă de felul meu și cred că asta tot e o chestie care ne completează. (…)
