Astăzi se împlinesc 134 de ani de la moartea Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu. Marele poet, publicist și gânditor s-a stins din viață pe 15 iunie 1889, la vârsta de 39 de ani, în Casa de Sănătate din București a doctorului Suțu.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu, cel care l-a ghidat și susținut deseori pe poet, nota în jurnalul său: „Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.
Moartea poetului naţional al românilor a generat un lung şir de dezbateri şi controverse. Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit în 1883, vorbindu-se de epuizare psihică, şi a fost internat în repetate rânduri în spitale şi ospicii, în următorii şase ani.
Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota în unul din jurnalele sale: „Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanță, a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”.
Opera lui Eminescu rămâne o valoare incontestabilă, iar actualitatea versurilor și scrierilor sale este recunoscută în întreg spațiul românesc și pe continentul european.
Născut Mihail Eminovici, Eminescu este considerat cel mai important reprezentant al literaturii romantice din România. El a venit pe lume pe 15 ianuarie 1850, în Botoşani, și a fost cel de-al şaptelea din cei 11 copii ai unui mic boier, Gheorghe Eminovici, şi ai Ralucăi Eminovici.
Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi în casa părintească de la Ipoteşti, iar la Cernăuţi a urmat şcoala şi liceul german.
A debutat ca poet la 16 ani, cu o poezie scrisă în memoria fostului său profesor, Aron Pumnul, şi în acelaşi an şi-a schimbat numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.
Timp de trei ani, din 1866 până în 1869, a pribegit între Cernăuţi, Blaj, Sibiu, Giurgiu şi Bucureşti şi a cunoscut direct poporul, limba, obiceiurile şi realitățile româneşti.
Între 1869 şi 1874, a fost student la Viena şi Berlin, ca „auditor extraordinar” la Facultatea de Filozofie și Drept din Viena şi ca bursier al asociaţiei culturale Junimea, la Berlin.
S-a întors în ţară în 1875, a fost director al Bibliotecii Centrale şi profesor suplinitor, redactor la ziarul Curierul de Iaşi, a continuat să publice în Convorbiri literare, iar Titu Maiorescu, ministrul Învătământului, l-a apreciat şi ajutat să primească un post de revizor şcolar pentru județele Iaşi şi Vaslui.
Din 1877, s-a mutat la Bucureşti şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator, unde a avut o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea.
Marele poet a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București în cadrul unei ceremonii funebre modeste. Chiar și așa, acum 134 de ani, pe ultimul drum veniseră să-l conducă reprezentanți de marcă ai vieții culturale și politice a Bucureștiului, printre care Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu și Lascăr Catargiu.
Necrologul a fost rostit de scriitorul și compozitorul Grigore Ventura: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.