Bine v-am găsit și bine ne-ați găsit! Astăzi vreau să vorbesc cu autoarele acestor două cărți. Iată le am aici, cărțile, și ne sunt în studio în vizită Maria Pilchin și anda Vahnovan. Despre titlul acestei cărți am mai vorbit, se numește Tu ești rusul cel bun și, firește, imediat apare întrebarea – dar e singurul rus bun, sau toți ceilalți ruși nu sunt chiar buni, dacă nu cumva ne-buni? Și anda Vahnovan cu o carte proaspătă-proaspătă, care se numește Povestiri londoneze. Aici e emblema underground-ului, metroul londonez, rețeaua asta de metro. Și nu e întâmplător aleasă rețeaua asta, pentru că în punctele acestea se afla Anda Vahnovan cu diferite observații, convențional numite observații de bloggeriță, dar, de fapt, este proză-proză.
Vocea Basarabiei: Mai puțin o să vorbim despre cărți, vreau să vorbim cu autoarele despre rolul, misiunea pe care v-o asumați în zilele de astăzi și încep de la următoarea întrebare – dacă scriitorul care, ca și toți artiștii, de fapt, dar scriitorul mai cu seamă, este o cutie de rezonanță la ceea ce se întâmplă în jur; dacă e mai profitabil pentru un scriitor să fie la distanță, ca anda Vahnovan, deși acolo e un epicentru al lumii evenimentelor, dar dumneata scrii făcând conexiunea cu ceea ce a rămas acasă sau, ca în cazul Mariei, trebuie să fii acasă, trebuie să fii aproape de război, de hotarul cu războiul, ca să rezonezi, ca să simți? Cum ați răspunde la această întrebare, pentru că multă lume acum se întreabă dacă scriitorii pot să întreprindă ceva, ei acum se întreabă, scriitorii ruși, în special, dacă au făcut totul ca să nu se ajungă în punctul acesta? Dar vorbim nu numai despre evenimentele acestea fierbinți, dar și despre tradiția aceasta interminabilă a Republicii Moldova în drumul spre căutarea unei identități, sper eu, europene ireversibile.
anda Vahnovan: Începeți cu o întrebare în forță, o întrebare destul de grea…
Vocea Basarabiei: De altele nu avem…
anda Vahnovan: Da, este adevărat! De la distanță lucrurile se văd oarecum mai în ansamblu și aici, într-adevăr, vreau să menționez că pentru noi, cei care suntem plecați, nefiind într-un epicentru foarte fierbinte și activ, probabil că se văd lucrurile un pic mai la rece, un pic mai așezat. Este un avantaj, probabil, de a nu fi în câmpul de bătaie sau într-o zonă fierbinte activă cum suntem noi în cazul dat, chiar la hotar, în imediata apropiere a ceea ce se întâmplă, în același timp există un soi de neputință și un soi de întrebare retorică – oare aș putea să fac mai mult decât să iau atitudine, să scriu un poem? Chiar la cursurile mele de engleză am avut tematica dacă este utilă poezia pe timp de război și care este rolul ei și s-a dezbătut acest subiect. În afară de a lupta cu armele pe care le deținem noi, respectiv scrisul, altceva nu cred că am fi putut să facem, mai mult decât ajutoare umanitare sau cazare de refugiați, cum s-a implicat toată lumea, cuvântul fiind arma scriitorului îi permite să lupte așa cum poate. Deși vreau să vă spun că și în cazul dat, chiar al acestui război, în cazul meu, cel puțin, mi s-a întâmplat o chestie, probabil pentru prima dată, în care eu am fost o perioadă lungă inhibată, nu am putut să scriu nimic și o admiram pe Maria că ia atitudine bătăioasă, vehementă, o admiram pe Moni, pe dl Erizanu, toată lumea și-a exprimat oarecum prin scris indignarea și luarea de atitudine, or mie mi s-a întâmplat un soi de inhibiție. Am empatizat foarte mult cu mamele care și-au trimis copiii pe front, am avut chiar și un soi de stare de panică, soțul meu mi-a interzis la un moment dat să mai urmăresc evenimentele până un pic să-mi revin din acea stare.
Vocea Basarabiei: Ca să înțeleg, deci, dvs. considerați că scriitorii sunt ineficienți?
anda Vahnovan: Nu este așa! Dvs. mi-ați învârtit întrebarea așa încât să mă provocați. Nu, doar că fiecare scriitor își asumă modalitatea în care poate să ia o atitudine, fie ea publică, fie ea în privat, fie prin fapte concrete, nu neapărat prin scris, pentru că, în fond, a fost și o mobilizarea civică, nu ne mai împărțim pe scriitori/ne-scriitori, care am trimis ajutoare și am cazat refugiați ucraineni. Modalitatea de a lupta a fiecăruia este foarte individuală.
Vocea Basarabiei: De exemplu, meme-urile, tot felul de atitudini mai ironice, mai sarcastice, mai moderne. Și vă dau un exemplu, cunoscut exemplul acesta de meme franțuzesc, se pare că s-a născut la Paris, reclama aia la prezervative, cu legenda că „aveți grijă de prezervative, dacă prezervativele nu-s bune, se întâmplă să se nască un monstru” și portretul știm noi cui acolo, și a fost pus pe pachetul de prezervative. Adică uneori un scriitor, au autor de meme-uri sau omul care lucrează cu cuvântul s-ar putea să fie mai eficient. Dovadă este istoria cu Charlie Hebdo, care i-a enervat atât de mult pe unii adversari și dușmani chiar, că au fost împușcați. Maria, dumneata cum răspunzi la întrebarea asta – trebuie să fii în interior sau în turnul de fildeș, convențional vorbind?
Maria Pilchin: Pentru că spuneați de trebuie, trebuie să amintesc faptul că oamenii sunt diferiți și scriitorii la fel. De aceea nu putem să avem așteptări ca toți să se încoloneze spre o idee, spre un fel de a reacționa. Unii, într-adevăr, se închid, se inhibă, alții, din contra, vin cu o reacție.
Vocea Basarabiei: Iată, dumitale ți-i mai bine în epicentru sau ar fi fost mai bine să fii în Elveția?
Maria Pilchin: Dar nu este despre mai bine, este despre unde ți se întâmplă. Și noi, cei care am avut o reacție, tocmai venea din acest epicentru, venea din insomniile noastre, din fricile noastre și era și un soi de manifest, dar și un strigăt spre lumea mare că suntem în pericol. Este, dacă vreți, nu știu, acea anxietate umană, pentru că noi înțelegeam că, dacă vin peste noi, sau fugim, sau nu știu ce ni se întâmplă. E o reacție firească. Și atunci arta, literatura sunt mai mult decât un manifest, undeva sunt și terapie în astfel de contexte. Mie, cel puțin, îmi făcea bine; doi – eu simțeam nevoia unei solidarități cu ceea ce se întâmplă exact în proxima mea apropiere, mai ales când e vorba de copii. Și nu pot să spun că am scris foarte mult despre acest război, dar am trei poeme în care apar copiii, pentru că, nu știu, maternitatea mea sau felul meu de a percepe anumite lucruri atunci când ideea unui copil mort într-o situație într-atât de absurdă și nedreaptă cred că cataliza acel scris.
Vocea Basarabiei: Eu am pornit de la acest trebuie, englezescul must, pe care îl urăsc, probabil, vorbitorii de engleză tocmai din cauza asta că ei sunt liberi, preponderent vorbitorii de engleză, pentru că în discuție este omul de litere, omul de artă trebuie să se implice, are o misiune anume să se implice, ca să-i convingă pe ăștia care ezită, pe care jurnaliștii i-au manipulat și i-au îndreptat, și i-au transformat în vata, ceea ce se numește rusește, sau ei trebuie, de exemplu, să îi scoată din angrenajul acesta propagandistic pe Prilepin, de exemplu, care a fost un om normal și a scris niște cărți care stau pe rafturi la noi la Chișinău, și a devenit un ideolog. În sensul acesta, cât de mult trebuie, poate să se implice omul scrisului, omul cuvântului, omul artei ca să devină eficient, ca să militeze o cauză umană, nu?
Maria Pilchin: Reiau. Aici eu cred că unii au nevoie de o detașare nu doar geografică, dar chiar în timp și eu cred că vor veni capodoperele care vor scrie despre acest război. În primul rând, eu cred că vor fi ucrainenii, pentru că ei trăiesc la o intensitate maximă, eu cred că și unii ruși ar putea să dea de dincolo…
Vocea Basarabiei: Va fi un alt Război și pace de Tolstoi?
Maria Pilchin: Nu știu dacă neapărat în această cheie, pentru că s-au mai schimbat paradigmele, dar un alt Război și pace, da, iar pe de altă parte, s-ar putea în timp să vedem în timp că și ceea ce s-a scris acum – în foc, în pălălaie – să fie la fel de bun. Eu cred că timpul le va așeza pe toate.
Vocea Basarabiei: Apropo, la ruși se discută dacă Tolstoi a avut în vedere pacea sau lumea, războiul și lumea, voina i mir însemnând lumea. Dumitale care ești în lume acolo, nu ți s-a întâmplat să ți se reproșeze că, de fapt, ai trădat, te-ai dus la Londra, ești bine mersi, cum s-a întâmplat la români: „n-ați mâncat cu noi salam în două cu hârtie igienică”? În sensul acesta, fiind departe și de evenimentele din Ucraina, și de zbuciumul moldovenesc, te simți trădătoare dumneata cumva?
anda Vahnovan: Nu, nu mă simt nici trădătoare, nici nu consider că poate cineva să-mi reproșeze vreo decizie luată în viață. Mai mult de atât, de multe ori noi, cei care am plecat, încercăm să facem de la distanță, poate chiar cu un efort mai mare, mai multe pentru țara noastră, promovând literatura noastră, promovând autorii.
Vocea Basarabiei: Asta-i o acoperire. Hai să vă provoc.
anda Vahnovan: Nu este o acoperire…
Vocea Basarabiei: Dumneata ți-ai rezolvat problema personală, ți-ai aranjat copiii la școală…
anda Vahnovan: Da…
Vocea Basarabiei: Ți-au luat viața și au pus-o într-un loc sigur, dar noi, ceilalți care stăm în Basarabia, mâncăm salam cu hârtie.
anda Vahnovan: Nu știu pe cât de sigur că, dacă știți, la început, când s-a declanșat războiul, Jirinovski a declarat că prima bombă va zbura spre Marea Britanie, spre Londra. Și atunci am căutat harta cu acele spații de refugiu, unde există și cum există, am depozitat în garaj produse… Deci nu știu cine era mai la adăpost chiar atunci, în prima lună a războiului.
Vocea Basarabiei: Noi în Basarabia, lângă Deveselu, sigur că suntem expuși…
Maria Pilchin: Nu știu dacă întrebarea dvs. poate să stea în picioare, pentru că a pleca din țara ta spre un alt spațiu nu știu dacă este despre trădare, este anume despre acea libertate despre care voi ne-ați educat ăștia 30 de ani de la urmă și noi suntem generația crescută cu aceste valori. Și eu mi-am ales libertatea să rămân în Republica Moldova, și Anda Vahnovan și-a ales libertatea să plece la Londra. O fi avut ea un vis cândva în copilărie sau i s-a întâmplat o întâlnire cu acel spațiu și eu cred că iată acest exercițiu al liberei plecări este poate și undeva despre reușita generației voastre, că voi ați știut să deschideți această poartă pentru noi.
Vocea Basarabiei: Culmea este că eu am prins gustul libertății la Moscova prima dată. Pentru că am plecat dintr-un Chișinău provincial, închistat, brejnevist și am plecat într-o Moscovă care era și mai brejnevistă, dar avea un underground, vorba acestui titlu, un underground care nu se arăta la televizor, dar era atât de bogat, era plin de expoziții, acolo era stalker-ul, acolo era viața adevărată și bucătăria generalizată la care se discuta, se citea. În sensul acesta, Anda, vreau să ne vorbești un pic despre Londra ca un loc, așa l-am perceput eu, am fost cred că de două ori maxim – o dată într-o vizită turistică, altă dată într-o ipostază nemaipomenită, eram funcționar la Consiliul Audiovizualului și pe mine m-au luat ca atare, mi-au făcut program – scria pe o mapă așa, groasă, cu program, cu agendă, Mr. Vasile Botnaru – și m-au purtat pe la parlamente și pe la consilii și am văzut funcționărimea asta cât de liberă este, cât de conștientă este de faptul că nu-i veșnică, că-i în serviciul poporului, într-adevăr. Acum spune-mi dumneata, începând de la taximetriști și terminând cu măturători și oamenii străzii care dorm pe cartoane, cum vezi dumneata libertatea. Asta ar însemna să citim cartea acum aici, în studio, dar un rezumat, dacă ai putea să ne spui ce înseamnă Londra ca un etalon al libertății și al tot ce există ca libertate occidentală.
anda Vahnovan: Să știți că Londra, într-adevăr, pentru mine a fost o mare surpriză, pentru că acel element al libertății și al democrației se simte în fiece detaliu. Nu vorbim aici despre dreptul de a-ți spune opinia, nu vorbim aici despre niște drepturi pentru care noi într-o anumită societate trebuie să luptăm ca să le obținem, or acolo ți se oferă ca și un dat al tău și nu îndrăznește nimeni să ți-l încalce, vorbesc aici chiar și de libertatea acelui venit să ceară, ceea ce iarăși mi s-a părut o chestie foarte… Plecând din țară, am pornit de pe poziția celui care vine și care trebuie să zică mulțumesc pentru ceea ce i se oferă, or chiar la primele cursuri de limbă engleză am fost învățați cum să scriem plângeri. Prima lecție a fost: Plângere. Dacă mergeți la bazin și nu aveți suficiente dulăpașe, haideți să vă explicăm cum faceți o plângere – vrem dulăpașe, vrem prosoape, vrem asta… Și printre primele postări ale mele erau chiar legate de aceste plângeri pe care le învață orice emigrant când vine în țara asta – să ceară mai mult decât i se oferă, pentru că el, venind în această țară, plătind la stat contribuții, fiind cetățean al acestui oraș are dreptul să și ceară, nu mai este sentimentul ăsta de inferioritate al celui venit care se mulțumește cu puținul, în niciun caz.
Vocea Basarabiei: Darămite londonezul get-beget, eu îmi imaginez.
anda Vahnovan: Dar gândiți-vă că londonezul get-beget niciodată n-o să se uite cu un ochi urât la cel venit.
Vocea Basarabiei: Nu, eu mă refer în raport cu administrația și cu proprietarul acelui dulap.
anda Vahnovan: Ei știu să-și ceară drepturile, de aceea probabil că statul nu îndrăznește să-i umilească sau le încalce orice stări.
Vocea Basarabiei: Facem o paranteză aici. Maria, de ce la noi e altfel, e sovietică relația asta, unde „Să trăiți, șefu’! Executăm!”?
Maria Pilchin: E o chestiune de antropologie. Și, apropo, mă gândeam la aceste povestiri londoneze ale Andei, care sunt un fel de antropologie a cotidianului londonez sau chiar a celui englez, pentru că Londra totuși e o metonimie pentru întreg regatul, și nu doar al Londrei, ci al Occidentului în general. Iată despre această libertate a cotidianului, nu vorbim despre marile slogane, valori, ci felul în care libertatea, democrația se exercită acolo în stradă, la ghișeu. Istoria noastră e plină de această lipsă a libertății și noi trăim și cu dublu standarde, chiar și astăzi sistemul nostru educațional încă suferă de asta, pentru că, pe de o parte, noi le povestim copiilor că ei au drepturi și sunt liberi, și trăim într-o democrație și totodată dna profesoară la clasă vine cu acest exercițiu al forței și al oprimării în care îi spune că „eu sunt șeful tău și tu mi te supui”, nu zic că toți, dar există încă aceste, să zic eu, rămășițe ale sovietismului. Desigur că cineva de acasă o să sară și o să spună: „Era medicină gratuită, era școală gratuită, de ce vorbiți doar de rău acest sistem?” și eu, economistul din mine va spune aproape contabil: „Dacă era atât de bine, de ce nu a rezistat?”, pentru că tot ce este bun, el se reinventează, că există întotdeauna neajunsuri, dar durează și se perpetuează. Acest sistem a colapsat o implozie pe care eu deja am prins-o și, din păcate, generația mea încă conține acele vaccinuri nu de cea mai bună calitate.
Vocea Basarabiei: Vorba lui Matei Vișniec pe care încercam eu să-l citez la lansarea de carte, că eu sunt încă sub impresia acelei lansări minunate de carte a Andei Vahnovan, spuneam despre Matei Vișniec, un minunat observator, un dramaturg nemaipomenit, care știe tocmai să dea niște observații microscopice a societății în evoluție și el spunea într-un interviu pentru Europa Liberă că regimul comunist, comunismul în general a fost un avion foarte frumos, foarte bine vopsit, dar niciodată nu s-a rupt de la sol, nu este tehnologic util pentru ca să se rupă de la sol și să transporte pasagerii. Acum sigur că niște progrese minime sunt și vă dau un exemplu în maniera Andei Vahnovan: în Uniunea Sovietică, pe strada Pușkin, la ieșirea de la primărie, în gangul ăla, și nu doar acolo, numaidecât scria «Берегись автомобиля» (Atenție la mașină), nu mai este semnul acela, prioritate are pietonul, șoferul care iese de acolo cu un șef încărcat în mașină nu are prioritate, sau la strada de la președinție, Maria Cebotari, nu se putea călca pe acolo, pe str. Serghei Lazo, pe lângă securitate, n-aveai voie nici pâs să faci, să claxonezi. Lucrurile se schimbă, dar totuna în relația nu doar în școală, dar în multe relații cu furnizorii de servicii noi continuăm să suportăm Uniunea Sovietică și culmea este că sunt apărători. Oamenii care sunt victimele acestei relații, când sunt clienți se indignează sau suportă, dar când se duc dincolo se răzbună. Asta-i ca și cu torționarii și întemnițații. Anda, eu vreau să vă propun iarăși să vorbim un pic despre Steinhardt, că mi-a venit cartea asta întâmplător, totuși, omul acesta care a suferit din cauza penitenței, el cumva ne dă sfaturi de rezistență în condiții vitrege. Și primul sfat vine de la Soljenițîn, mă întorc la război și la ceea ce pot să facă, nu trebuie, nu must, dar pot să facă oamenii de cultură, oamenii de artă, ca să dea o luminiță în capătul tunelului. Și mă gândesc la Tolstoi, care a evadat până la sfârșit și a suferit un eșec, nu, de fapt? Ca să dăm o speranță oamenilor acestora necăjiți, mai cu seamă din Ucraina, cum vedeți dvs. misiunea asta, ca să nu ne învelim în savană și să luăm drumul înspre cimitir, așa cum este bancul cunoscut?
Anda Vahnovan: Fiecare își va pune oarecum un scop în a supraviețui acestei situații, avem cu toții acel instinct al supraviețuirii și autoconservării. Zic eu că prin gesturi mici și prin pași mici fiecare individual va căuta o modalitate. Mie mi-a plăcut și am fost încântată să văd că au fost montate la Chișinău și spectacole pe tematica războiului, s-a luat atitudine și prin vers, și prin anumite acțiuni civice, și prin protestele de la ambasadă. Noi ca națiune, dacă e să vorbim macro, nu eu individual, dar noi ca națiune, zic eu că am avut un comportament excelent în această luare de atitudine. Și de aici vreau să vă zic că și opinia în străinătate față de Republica Moldova s-a schimbat, am și o postare în care vecinul meu a venit și mi-a spus: „Să știi că eu tuturor le-am spus de pe stradă că la noi în bloc stau moldoveni, pentru că în acest război noi v-am descoperit nu ca cea mai săracă țară din Europa, dar cea mai primitoare și bună, și săritoare la nevoie țară față de un vecin”.
Vocea Basarabiei: Vă referiți la refugiați?
Anda Vahnovan: Mă refer la refugiați, da.
Vocea Basarabiei: Dar la subiectul acesta cu neutralitatea și pacea, și vreau să ating anume subiectul acesta, că propaganda rusească intenționat infiltrează lozinca asta: „Să luptăm pentru pace”, ascunzând agresorul îndărătul acestei lozinci. Or, oamenii de litere, oamenii de cultură sunt, eu zic, suficient de dotați ca să facă deosebirea între agresor și între victimă și să nu zică: „Pledăm doar pentru pace sau ne resemnăm, sau hai mai repede, cu orice preț, să obținem pacea”. Iată în sensul acesta, văzută de la Londra, Moldova este suficient de hotărâtă să arate cine-i agresorul și cine-i victima?
Anda Vahnovan: Privind contextual, eu zic că Moldova a luat totuși o atitudine publică, deși în situațiile date există pericolul de a întărâta agresorul și atunci pașii se fac foarte bine gândit. Știu că a fost un moment în care apăreau niște acuze că noi nicidecum nu luăm o opinie cumva exprimată public și că stăm și așteptăm să vedem încotro se vor mișca nisipurile, dar într-un final s-a luat o atitudine față de război și „nu războiului!”, și că suntem de partea Ucrainei. Și a fost un gest, apropo, destul de curajos, ținând cont că rachetele pot să înceapă să ajungă și pe acest mal și că, într-adevăr, când vorbim de un stat agresor și un stat înrăit, că a pornit la război cu siguranța unei victorii imediate și uite că…
Vocea Basarabiei: …buturuga mică a răsturnat carul mare.
Anda Vahnovan: Da, a răsturnat carul mare. Înțelegem că este un stat disperat să-și consolideze numele de mare putere militară prima dată, că aici a fost lovitura cea mai grea dată Rusiei și nu se știe la nervi și în disperare ce decizii se pot lua de dincolo. Și ca să nu se ajungă – de ce numim diplomație diplomația? -, lucrurile trebuie gândite foarte bine, calculate și rezolvate în direcția răului celui mai mic. Într-un război nu putem vorbi despre varianta ideală de a se termina totul cu bine și cu pace, dar nici nu putem vorbi despre pace și să fie acea atitudine umilă cu care de multe ori am crescut noi, că „a, important e pace să fie”. Atâta timp cât îți sunt omorâți copiii și violate soțiile mi se pare un gest din acestea de umilință acceptată care va crea o premisă și atunci agresorul prinde curaj…
Vocea Basarabiei: …la frontieră cu lașitatea.
Anda Vahnovan: Exact! Și agresorul prinde curaj, când vede că în fața lui oamenii cedează și tremură, și merg pe principiul „doar pace să fie”. (…)