În mod firesc, în luna august recapitulăm parcursul nostru, al Republicii Moldova, de la revoluția din ‘91 sau ’89, sau și mai devreme, până în zilele de astăzi, când ar fi trebuit deja să avem un stat edificat, democratic, cu vocație europeană și în legătură cu asta de fiecare dată ne întrebăm, în luna august în special, dacă Republica Moldova, poporul a meritat independența, a meritat democrația, a luptat. Mai cu seamă când vedem cum luptă pentru statalitatea Ucrainei, pentru nedispariția Ucrainei astăzi poporul ucrainean, cât de coagulat este, cât de unit în jurul președintelui, în jurul armatei, înconjurându-l pe acest adversar care nu se ogoiește și prezintă pericol, evident, și pentru Republica Moldova. Și, repet, în apropierea acestui război e și firesc să ne gândim și noi: oare am putea să luptăm și noi pentru independența Republicii Moldova, oare nu cumva independența acum trei decenii ne-a venit un cadou nemeritat?
Vocea Basarabiei: De asta l-am invitat pe Octavian Țîcu, istoricul, să îl întrebăm dacă e un mit justificat acesta vehiculat foarte des de adversarii Republicii Moldova, că n-ați făcut nimic ca să vină eliberarea națională, că dacă n-ar fi fost căderea colosului URSS-ist nu mai exista Republica Moldova și, mai ales, că în anii ‘90, imediat după revoluție, se spune că Republica Moldova era la aceeași linie de start cu țările baltice – și unde sunt țările baltice, și unde-i Republica Moldova? E o comparație care ne defavorizează. Aveți cuvântul.
Octavian Țîcu: Bine, ca să răspund rapid și provocator, așa cum ați început și emisiunea, noi nu am fost în prima linie, dar nici nu am stat cu mâinile în sân. Sunt, într-adevăr, mai multe construcții mitocratice, unele dintre ele întreținute și de cei care au fost la putere după 1990, în legătură cu această independență. Nu rezistă nici comparațiile cu Ucraina și cu țările baltice, pentru că în ambele cazuri vorbim despre niște națiuni consolidate și despre state care au în spate un anumit trecut istoric, noi suntem doar o parte a unui popor…
Vocea Basarabiei: …o așchiuță…
Octavian Țîcu: …o așchiuță, care am fost rupți și care dacă am fi dorit, într-adevăr, să ne raportăm la țările baltice, dar nu doar la ele, să ne raportăm la toate statele ex-comuniste, ar fi trebuit să revenim în sânul neamului românesc, și asta a fost tendința noastră firească, și astea au fost și pornirile Mișcării de Renaștere Națională. Acum, răspunzând metodic și științific, așa să spunem, noi trebuie să avem în vedere transformările care aveau loc la nivel internațional, în cadrul blocului comunist și în Uniunea Sovietică în sine. Lumea se transforma profund, deci noi nu puteam rămâne într-o parte de procesele globale care se întâmplau. Ce se întâmpla la nivel global? În primul rând, Uniunea Sovietică a atins un prag de evoluție și de aici a urmat declinul care începuse în anii ’70 și care era de neoprit. Acest declin a încercat a fi oprit de Gorbaciov prin perestroika, așa-numita restructurare, care a însemnat, de fapt, un șir de reforme economice, politice, sociale, ideologice inclusiv, care urmau, în viziunea lui Gorbaciov, să salveze, în primul rând, Uniunea Sovietică și, în al doilea rând, să salveze blocul comunist, pentru că este o utopie să credem că Gorbaciov a inițiat aceste reforme pentru a pune capăt Uniunii Sovietice. Uniunea Sovietică a murit din cauza faptului că criza sistemului sovietic, economică, înainte de toate, după care a urmat cea politică, era un proces ireversibil.
Vocea Basarabiei: Adică, păstrând proporțiile, comparăm situația de azi a Rusiei. Gorbaciov încerca să pună proptele sub zidul care trosnea, crăpăturile se vedeau, același lucru încearcă să facă și Putin, dar cu metode, evident, diferite?
Octavian Țîcu: Inverse, așa aș spune. Gorbaciov a mers pe linia destinderii internaționale, asta a însemnat o înțelegere cu lumea occidentală, în primul rând, cu Statele Unite ale Americii, pentru că Uniunea Sovietică nu-și putea permite să mai întrețină complexul militar-industrial, cancerul care, de fapt, a omorât Uniunea Sovietică. Cele mai importante resurse acolo mergeau, și această criză trebuia pornită printr-o stabilire a unei încrederi cu partenerii occidentali, de la care, de altfel, Gorbaciov aștepta și anumite investiții, transfer de tehnologii ș.a.m.d. Putin a mers pe altă linie, de confruntare cu Occidentul din dorința de a restabili ceea ce s-a prăbușit în anii 1989-1991.
Vocea Basarabiei: Adică vstavati s kolen (să se ridice din genunchi)?
Octavian Țîcu: Și această destindere a fost într-un fel condiționată de occidentali prin a se realiza câteva lucruri importante. În primul rând, conceptul „Europa – casa noastră comună”, ceea ce însemna o altă viziune asupra Războiului Rece, încetarea rivalității, doi – retragerea armatelor din Afganistan și trei – încetarea doctrinei Brejnev, care însemna suveranitate limitată. În 1968, sovieticii au stabilit prin doctrina Brejnev un drept de a interveni în oricare țară comunistă, unde credeau ei că sunt puse în pericol valorile sistemului socialist. Și această nouă doctrină – doctrina Gorbaciov – însemna două lucruri: 1) Uniunea Sovietică nu va mai impune modelul său pentru țările Europei de Est și 2) nu va mai folosi forța armată pentru a le condiționa comportamentul. Și asta a generat…
Vocea Basarabiei: Dar Gorbaciov a intervenit la Baku și la Vilnius? Adică din inerție totuși…
Octavian Țîcu: Este o altă realitate până ajungem acolo, pentru că deja lucrurile luaseră o altă turnură în condițiile în care se prăbușea sistemul comunist în Europa de Est. Spre deosebire de Uniunea Sovietică, țările Europei de Est au văzut întotdeauna comunismul ca ceva exterior, ceva adus cu tancurile sovietice. S-a pornit un proces de deconstrucție a comunismului, de demontare a comunismului, a căzut Zidul Berlinului, întâlnirea de la Malta stabilea și dădea dreptul Germaniei la reunificare, în Polonia s-a creat primul guvern post-comunist, în România, Ceaușescu a căzut în mod zgomotos, așa, într-un fel în care n-a căzut nimeni nicăieri. Și toate lucrurile acestea…
Vocea Basarabiei: E cam sinistră gluma asta, căci a căzut ciuruit…
Octavian Țîcu: Ciuruit, este adevărat, dar chiar revoluția în sine este în continuare o temă dezbătută, pentru că și în cazul nostru, să știți, independența noastră, ca și în cazul revoluției române, a fost o realizare de compromis între niște tendințe firești de a demonta comunismul și anumite elite comuniste reacționare care au dorit să conserve puterea.
Vocea Basarabiei: Dar să precizez aici întrebarea, ați spus despre contextul acesta, dar Republica Moldova în cadrul Uniunii Sovietice a fost gândită ca un vehicul care tocmai să nu se lipească de România, să uite și pentru asta s-a tras cortina de fier, s-a adus administrație care să le dea peste mâini puținilor basarabeni care se simțeau români etc., în pofida faptului că peste zidul acesta se uitau oamenii. Și atunci, iată, a izbutit Uniunea Sovietică să conserve moldovenismul pe durata respectivă?
Octavian Țîcu: Da, parțial a reușit. Și vă spun asta prin prisma lucrurilor care se întâmplă în 30 de ani de independență, dar parțial nu a reușit, pentru că Homo moldovanus a fost un construct în pendulare, aș spune, un produs al istoriei nefinalizat. Într-adevăr, anexarea Basarabiei în 1940 și motivația principală a creării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a fost de a împiedica oricare reunificare ulterioară cu România, dincolo de mutilările teritoriale care au fost, adică sudul și nordul Basarabiei cedate Ucrainei și realipirea Transnistriei, care n-a avut nicio experiență comună cu Basarabia și, de fapt, a fost acest pământ de control asupra Basarabiei.
Vocea Basarabiei: Ghiuleaua legată de picior…
Octavian Țîcu: Ghiuleaua care să nu ne permită să mergem acolo unde ar fi trebuit să mergem și atunci, revenind la realitățile din interiorul Uniunii Sovietice, pentru că aici este explicația principală, în avanscena acestei mișcări de destrămare a Uniunii Sovietice au fost lituanienii. Ei au fost cei care s-au manifestat cel mai zgomotos și cel mai solid s-au organizat, politic vorbind, Sąjūdis a fost cel mai impozant front popular, așa aș spune, pentru că Sąjūdis-ul a fost o mobilizare extraordinară o societății lituaniene, cu o tradiție de statalitate veche de secole și cu un simț al istoricului profund ancorat în această realitate, că în 1939-1940 au fost ocupați ca stat, mă refer, și deja lituanienii au fost cei care i-au mobilizat într-un fel pe estonieni și marea surpriză a Letoniei de la care nici măcar sovieticii nu s-au așteptat că vor fi atât de mobilizați. Gândiți-vă că așa-numitul Прибалтийский военный округ (Districtul militar Baltic) era cea mai mare construcție militară sovietică, 250.000 în Riga, plus portul naval și, cu toate acestea, letonii s-au raliat la acest front comun al țărilor baltice și au creat această disidență care într-un fel a influențat și Mișcarea noastră de Renaștere Națională. Dar ca să nu ne creăm iluzii în privința acestei libertăți pe care o aveau republicile unionale, Gorbaciov când a pornit perestroika a dorit găsirea unor elemente în societate care ar fi pregătite pentru această schimbare. Și atunci, elitele naționale, de cele mai multe ori intelectuale, cumva s-au raliat în jurul acestui slogan de perestroikă, pentru că mișcările de renaștere națională s-au clădit inițial ca niște mișcări democratice în susținerea restructurării, așa se chemau.
Vocea Basarabiei: Adică scoaterea valorilor din cazanul care stătea să explodeze?
Octavian Țîcu: Exact. Gorbaciov avea nevoie de anumite elemente în societate care să-i susțină acest efort de a demonta vechea nomenclatură, gerontocrația, elementele conservatoare din complexul militar-industrial și aceste elemente s-au găsit în interiorul societăților, ele cumva așteptau acest lucru, dar ele n-au fost atât de naive, încât să susțină în exclusivitate restructurarea lui Gorbaciov, ele au avut propria agendă și s-au folosit de acest moment al restructurării, al glasnost’, în primul rând, al acestei transparențe pentru a-și crea propria agendă. Care era această proprie agendă? Revenirea la valorile naționale pe care regimul sovietic le-a reprimat timp de 40, 50 de ani, cât a fost comunismul. Țările baltice au văzut în această mișcare o ocazie de a-și restabili independența, noi am văzut în asta o modalitate de a reveni la limba română, de a putea să revenim la valorile noastre naționale cumva prin această elită care s-a raliat în jurul perestroikăi. S-a creat acea elită națională din anii ’50-’60, care dorea, de fapt, restabilirea unor chestiuni elementare legate de statutul românilor, de limba română. Balticii nu aveau nevoie de așa ceva, pentru că ei n-au avut problema legitimității identității lituaniene, ei au mers direct spre ideea de independență și suveranitate. Pentru noi calea a fost mai complicată, pentru că în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească moldovenii nu au condus niciodată, noi n-am avut un sens al republicii, cum l-au avut georgienii, armenii, balticii, chiar și ucrainenii, spre exemplu, noi a trebuit să ieșim de sub tutela lui Homo sovieticus, revendicându-ne drepturile naționale și în acest sens ajungând la un consens cu anumite elemente „moderate” din Partidul Comunist al Moldovei.
Vocea Basarabiei: Haideți să operăm cu exemple sau cu fapte pe înțelesul spectatorului nostru. Uitați-vă, Druță, ca un exemplu de om care a fost persecutat în RSSM, dânsul se retrage la Moscova, fiind acolo mai liber și având mai multe condiții să creeze, sau același Eugen Doga, da, poate nu a fost surghiunit, dar subapreciat. Și în sensul acesta vreau să formulez întrebarea, iarăși, provocator: a fost o greșeală că elitele moldovenești s-au mulțumit cu programul minim – grafia latină, limba de stat limba moldovenească sau egalarea în drepturi a limbii ruse și a limbii moldovenești? A fost o greșeală a elitelor că nu au dat curs revendicărilor categorice, radicale ale lui Ghimpu, ale lui Șalaru de la Cenaclul „Alexei Mateevici” sau asta era imposibil?
Octavian Țîcu: Nu, asta a fost doar o etapă, asta a fost etapa de debut a Mișcării Naționale, pentru că primele revendicări legate de limbă s-au început chiar în 1988, atunci când s-a creat această mișcare, peste un an, deja la 20 mai 1989 se crea Frontul Popular, care a devenit vehiculul politic, iar ambițiile acestei elite, extrem de eterogene de altfel, au crescut pe măsură ce devenea tot mai clară destrămarea Uniunii Sovietice, inclusiv până la suveranitate și independență. Deci, dacă am lua gradual, avem o anumită elită intelectuală, pe care ați invocat-o. Druță venea cumva din Congresul al III-lea al Uniunii Scriitorilor, atunci când el a spus clar că nu avem nevoie de un zid chinezesc la Prut, după care, mai mult din cauza comuniștilor locali, a plecat la Moscova. A revenit și a devenit unul din liderii emblematici ai Frontului Popular, pentru că discursurile lui la marile adunări naționale sunt, într-adevăr, extraordinare, doar că, în condițiile acelor schimbări după războiul de la Nistru, și-a schimbat părerea, știm foarte bine.
Vocea Basarabiei: Adică, el a fost centrul, împreună cu Mircea Snegur, care a coagulat „Casa noastră – Republica Moldova”?
Octavian Țîcu: Da, exact la asta mă refer.
Vocea Basarabiei: De unde se naște și dicționarul lui Stati…
Octavian Țîcu: Da, dar erau și alții. Să-i menționăm: Grigore Vieru, Ion Ungureanu care, de asemenea, venise de la Moscova; Valeriu Matei, Nicolae Dabija, Vladimir Beșleagă, Dumitru Matcovschi, deci era o elită intelectuală, care erau artizanii acestei mișcări și care au avut ca prim mare succes prima Mare Adunare Națională, pentru că noi avem, de fapt, o viziune cam distorsionată legată de marile adunări naționale. Ele au fost doar trei. A fost cea din 27 august 1989, cea din 16 decembrie 1990 și a fost cea din 27 august 1991, când s-a proclamat independența. Prima Mare Adunare Națională a fost un succes al Frontului Popular, pentru că la ea s-a adoptat această decizie privind revenirea la limba română și la grafia latină, dar aici este un element important, pentru că unele dintre aceste elemente veneau din sânul Partidului Comunist, inclusiv acești intelectuali care aveau și funcții în Uniunea Scriitorilor sau în alte instituții, ei nu puteau constitui…
Vocea Basarabiei: Dar oamenii aceștia nu îndrăzneau să se uite peste Prut? Acesta era plafonul lor maxim, erau pragmatici sau nu-și imaginau, sau credeau că nu-i susținere pentru așa ceva? De ce?
Octavian Țîcu: Ei activau într-un spațiu extrem de limitat și acțiunea lor nu putea fi definitivă ca în cazul țărilor baltice, unde a existat un consens general, inclusiv al nomenclaturii comuniste și al elitelor, pentru că aici este marea diferență. La noi ei au trebuit să mizeze pe anumite elemente moderate din cadrul Partidului Comunist, care erau moldoveni neaoși veniți și educați în Partidul Comunist al Moldovei prin anii ‘60-’70, în anii ’80 au ajuns în funcții de stat. Mă refer la Mircea Snegur, la Andrei Sangheli, la Nicolae Țîu și la alți reprezentanți ai acestei nomenclaturi care, cred eu, deliberat au fost împinși de la Moscova pentru a se alia acestei Mișcări de Renaștere Națională și s-au folosit cumva de acest pol, să-i spunem așa, național, pentru a înlătura două elemente indezirabile. Ei au dorit să scape de dominația rusă, de transnistreni și au dorit să scape de elementele conservatoare și până la un anumit moment asta îi convenea lui Gorbaciov.
Vocea Basarabiei: Dați-mi voie să fac o paranteză aici. Eu îmi amintesc de Simion Kuzmici Grossu, care îl avea drept secretar doi pe Smirnov, care era parașutat de la Moscova și era clar că Smirnov era mai important.
Octavian Țîcu: Așa este.
Vocea Basarabiei: Și Simion Kuzmici Grossu, vă amintiți, avea părul ondulat, grizonat, semăna foarte mult cu un prezentator de la televiziune, eu am auzit din anturajul lui spunându-se că el era gata să încurajeze mișcarea de emancipare tocmai ca să scape de Smirnov și exemple de astea în partid mai erau, Grigore Eremei, de exemplu.
Octavian Țîcu: Doar că, până la urmă, Smirnov a scăpat de Grossu.
Vocea Basarabiei: Da. Grigore Isidorovici Eremei, care era liderul sindicatelor, a fost mai târziu și în partid, iarăși era vădită poziția lui, îi susținea pe artiști, făcea tot posibilul, pentru unii, nu chiar pentru toți, dar și el făcea disidență în interiorul partidului evidentă. Asta era o misiune, era sinceră?
Octavian Țîcu: Nu era sinceră, era o misiune parașutată de la Moscova. Deci, înlocuirea lui Grossu cu Lucinschi a fost tocmai din dorința de a oferi basarabenilor o anumită satisfacție etnică. Este, de fapt, primul basarabean care a fost numit în funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova, pentru că Grossu era din sudul Basarabiei, din RSS Ucraineană, să spunem așa, era basarabean.
Vocea Basarabiei: Și Lucinschi era un fel de Smirnov în Tadjikistan sau unde?
Octavian Țîcu: În Tadjikistan, dar a fost trimis aici cu o anumită misiune. Evident că după Lucinschi a fost Grigore Eremei, care a fost ultimul prim-secretar al Partidului Comunist din Moldova.
Vocea Basarabiei: A ascuns banii partidului…
Octavian Țîcu: Deci, în această convergență, așa aș spune, dintre aceste două elemente, s-a făcut independența noastră. Sunt câțiva pași pe care trebuie să-i enumerăm pe scurt pentru cei care ne ascultă, care ne arată, de fapt, un traseu extrem de complicat, pentru că elementul important au fost alegerile din februarie-martie 1990, când au fost alegerile în Sovietul Suprem, considerat ulterior primul parlament. Aceste alegeri au adus 27 la sută din voturi Frontului Popular și Frontul Popular a fost cel care a pornit din punct de vedere politic această inițiativă de independență, întâi suveranitate, după care independență. În jurul Frontului Popular a existat un anumit consens și ca să dezvălui în integritate această înțelegere dintre elita intelectuală și nomenclatură o să vă descriu felul cum s-au împărțit funcțiile. Acesta este indiciul principal.
Vocea Basarabiei: Deci, Sovietul Suprem, cel cu 300 și ceva de membri?
Octavian Țîcu: Da, în care aproape 130 erau din Frontul Popular.
Vocea Basarabiei: Și care avea ședințe în actuala clădire a președinției?
Octavian Țîcu: Atunci când s-au ales, în cele din urmă, Snegur, ca lider al partidului, a fost ales președinte al Sovietului Suprem, iar Mircea Druc, ca manifestant sau ca lider al Frontului Popular, a devenit prim-ministru. Împărțirea acestor funcții a devenit clar un element care arăta că, de fapt, există acest echilibru. Sigur că ideea reunirii cu România a constituit momentul cel mai principal al rupturilor în interior și, să spunem, consolidării acestei Mișcări de Renaștere Națională.
Vocea Basarabiei: Convențional vorbind, Druc era unionist, Snegur era un moldovenist moderat?
Octavian Țîcu: Snegur la început era și el unionist pe anumite locuri, dar să avem și o claritate în privința României, din punctul meu de vedere aceasta este foarte important. De multe ori se întreabă – cum a devenit posibil în 1918, după 100 de ani de țarism, să facem Unirea, iar după 50 de ani de comunism nu am mai făcut Unirea?
Vocea Basarabiei: România fiind statul care prima recunoaște statul moldovenesc…
Octavian Țîcu: Pentru că România însăși a fost comunizată și relațiile lui Iliescu cu Gorbaciov, și infiltrările care existau la nivelul structurilor în România de la Moscova nu au permis, și din considerentul că Bucureștiul nu și-a dorit suficient de mult această reunire, așa cum a vrut-o în 1918. Din contra, cumva parcă s-a vrut mai mult de peste Prut, de la Chișinău această Unire decât de la București și lucrul acesta a devenit cumva și o moștenire a celor 30 de ani de independență.
Vocea Basarabiei: Dar Bucureștiul a pompat în Frontul Popular, a încurajat aceste mișcări, totuși, ca să ce?
Octavian Țîcu: Bucureștiul nu știu în ce măsură, pentru că lucrurile sunt foarte interpretabile așa și foarte multe puncte…
Vocea Basarabiei: Încă nu a venit vremea să umblăm la dosarul Frontului Popular?
Octavian Țîcu: Nu există claritate. Sigur că a existat o susținere a României față de Frontul Popular, dar marja Frontului Popular întotdeauna a fost extrem de mică, Frontul Popular a variat între 9-12 la sută din electorat și era clară necesitatea existenței unui pol unionist în parlament, din punctul meu de vedere, dar în rest, după războiul de la Nistru din anul 1992, lucrurile au căpătat o altă turnură, dar până atunci, ca să nu încurcăm lucrurile prea mult, să știți că această independență în mare parte a fost dejucată de construcția acestor două separatisme în interiorul Republicii Moldova, pentru că centrul imperial dorea menținerea Uniunii Sovietice, tendințele erau deja spre independență și suveranitate, la 23 iunie 1990, Republica Moldova își proclama suveranitatea. Un lucru interesant, o făcea după Federația Rusă, dar dacă facem un paralelism cu țările baltice, balticii deja își proclamaseră independența. Lituania în martie 1990 își proclamase independența și erau lucruri clare din punctul acesta de vedere. Apropo, această suveranitate, spre deosebire de independență, că nouă ne scapă actul de suveranitate de multe ori, a fost adoptată cu 10 voturi împotrivă și 30 de abțineri, pe când independența a fost adoptată unanim, cu toate voturile care erau la acel moment, o dovadă a felului cum s-au schimbat viziunile în interiorul Republicii Moldova într-un an de zile. (…)
