„Cei aproape doi ani ai celui de-al doilea mandat al lui Donald Trump au semănat mai degrabă cu un spectacol absurd de stand-up într-o casă de nebuni decât cu exercitarea funcției prezidențiale în sensul tradițional al democrației americane”, scrie Alexandru Tănase, fost președinte al Curții Constituționale.
El subliniază, într-un amplu comentariu publicat pe pagina sa de Facebook, că admirația pentru Putin și pentru modelul său autoritar, retorica xenofobă, misoginia, disprețul față de instituțiile democratice și ostilitatea față de aliații tradiționali ai Americii au devenit teme recurente ale discursului politic al lui Trump.
„Relația lui Trump cu liderii autoritari a răsturnat numeroase repere ale politicii externe americane. Nu întâmplător, circulă o glumă potrivit căreia, dacă Barack Obama nu l-ar fi ucis pe Osama bin Laden, acesta ar fi putut ajunge un bun prieten al lui Donald Trump. Este, desigur, o exagerare, dar una care surprinde ironia unei epoci în care granița dintre adversari și aliați a devenit tot mai greu de recunoscut.
Ar fi însă o greșeală să confundăm o eventuală înfrângere electorală a republicanilor cu sfârșitul trumpismului. Trumpismul nu este doar produsul unui singur om. El exprimă o mutație politică și culturală mult mai profundă, care a depășit demult frontierele Statelor Unite și a găsit admiratori și imitatori inclusiv în Europa.
Trumpismul, la fel ca suveranismul de la București, este și expresia unei oboseli acumulate în societate față de elitele politice inodore și insipide, care se perpetuau la putere cu regularitatea unui ceas elvețian, fără să schimbe, în esență, prea multe în politicile guvernamentale. Această oboseală, transformată treptat în frustrare și revoltă, a creat terenul fertil pentru apariția unor lideri care promit să răstoarne întregul sistem, fără să explice prea clar ce vor pune în loc.
Problema este că trumpismul nu oferă neapărat o alternativă coerentă la sistemul pe care îl contestă. Reacționează adesea ca maimuța care repetă ceea ce vede, fără să înțeleagă neapărat sensul propriilor gesturi. Respinge ceea ce susțin adversarii, contestă ceea ce aceștia construiesc și transformă simpla negare într-un program politic. Nu contează atât ce trebuie făcut, cât cine trebuie contrazis. În această logică, revolta împotriva establishmentului ajunge să țină loc de viziune, iar spectacolul confruntării de guvernare.
În esență, trumpismul reprezintă o formă de populism naționalist cu reflexe autoritare, construit pe antagonismul dintre „poporul autentic” și „elitele corupte”, pe cultul liderului providențial, pe ostilitatea față de pluralism și pe disprețul față de constrângerile instituționale ale democrației liberale. Este o cultură politică în care loialitatea față de lider ajunge să conteze mai mult decât respectul pentru instituții, emoția înlocuiește argumentul, iar adevărul factual devine secundar în raport cu utilitatea sa politică. Ignoranța este transformată în autenticitate, agresivitatea în curaj, iar încălcarea regulilor în dovadă de forță.
Nu este întâmplător că trumpismul și putinismul prezintă asemănări atât de izbitoare. Dincolo de diferențele dintre sistemele politice american și rus, cele două fenomene împărtășesc o serie de reflexe ideologice: cultul liderului providențial, naționalismul agresiv, ostilitatea față de liberalism, disprețul pentru pluralism și transformarea minciunii într-un instrument obișnuit al luptei politice. În ambele cazuri, loialitatea față de lider tinde să prevaleze asupra loialității față de instituții, iar adversarul politic încetează să mai fie un competitor legitim și devine un dușman care trebuie eliminat din viața publică”, mai remarcă Alexandru Tănase.
Potrivit acestuia, asemănarea dintre trumpism și putinism nu trebuie însă să ne facă să ignorăm o diferență fundamentală: cele două fenomene au apărut în societăți cu tradiții politice și constituționale radical diferite.
„Rusia este o țară în care autoritarismul are rădăcini istorice adânci, iar experiențele de libertate politică și democrație au fost rare, fragile și, în cele din urmă, înfrânte. Statele Unite reprezintă, din acest punct de vedere, opusul Rusiei. America s-a constituit în jurul ideii de libertate individuală, de drepturi cetățenești și de limitarea puterii statului. Cu toate contradicțiile și eșecurile sale istorice, libertatea nu este un simplu ornament al sistemului constituțional american, ci însuși fundamentul său.
De aceea, Putin a putut transforma reflexele autoritare ale societății ruse într-un regim în care puterea nu mai poate fi schimbată prin alegeri libere. Trump, în schimb, se confruntă cu rezistența instituțiilor constituționale, a justiției, a presei independente și a unei societăți civile care continuă să își apere libertățile.
Un exemplu elocvent al modului în care reacționează societatea americană este cazul lui Nancy Lacore, fostă viceamirală cu 35 de ani de serviciu în Marina SUA, demisă în august 2025 de administrația Trump, în contextul politicilor de îndepărtare a femeilor din funcțiile militare de conducere. La alegerile din 3 noiembrie, candidând din partea democraților în Carolina de Sud, Lacore a obținut un avans la limită în fața republicanei Jenny Costa Honeycutt, într-o circumscripție tradițional republicană. Rezultatul este încă supus renumărării voturilor.
În Rusia, un asemenea conflict cu puterea ar putea însemna sfârșitul unei cariere publice. În America, un oficial îndepărtat de președinte poate candida împotriva partidului acestuia și poate obține sprijinul alegătorilor. Aceasta este diferența dintre un sistem în care conducătorul controlează cetățenii și unul în care cetățenii își pot controla conducătorii prin vot”, remarcă Alexandrul Tănase.
Autorul mai adăugă că paradoxul este că înfrângerea electorală a lui Trump, în loc să aducă liniște, ar putea inaugura cea mai conflictuală perioadă a președinției sale.
„Donald Trump mai are în față doi ani de mandat. Sistemul constituțional american îi conferă președintelui competențe considerabile în domeniul politicii externe și în conducerea executivului, competențe pe care Congresul nu le poate controla în totalitate. Prin urmare, nu este exclus ca ceea ce am văzut până acum să pară o simplă încălzire în comparație cu turbulențele care ar putea urma.
Este de așteptat ca Trump să caute vinovați pentru înfrângerea electorală peste tot, numai nu în propria persoană. De la Volodimir Zelenski și la ayatollahii iranieni, până la inuiții din Groenlanda, oricine ar putea deveni ținta frustrărilor sale politice. În logica trumpismului, liderul nu greșește niciodată. Dacă lucrurile merg prost, vinovați sunt întotdeauna ceilalți.
Pe de altă parte, un Congres ostil i-ar putea transforma ultimii doi ani de mandat într-o confruntare instituțională permanentă. Camera Reprezentanților și Senatul dispun de instrumente importante de control asupra executivului, de la adoptarea legislației și exercitarea atribuțiilor bugetare până la anchete parlamentare și audieri. În ultimă instanță, Camera Reprezentanților poate declanșa procedura de impeachment, iar Senatul poate judeca acuzațiile formulate. Desigur, eficiența acestor instrumente va depinde de configurația politică a fiecărei camere.
Astfel, Trump s-ar putea trezi prins între propriul impuls de a-și exercita puterea fără constrângeri și rezistența instituțiilor democratice americane. Iar această confruntare riscă să producă turbulențe politice și geopolitice chiar mai mari decât cele pe care le-am văzut până acum”, precizează Alexandru Tănase.
Potrivit sursei citate, în definitiv, adevăratul test al democrației americane nu este dacă poate produce un președinte precum Donald Trump, ci dacă instituțiile sale sunt suficient de puternice pentru a-i limita puterea atunci când acesta încearcă să depășească limitele constituționale.
„Democrația nu reprezintă neapărat o garanție că la putere vor ajunge întotdeauna oameni care îi respectă valorile. Înseamnă existența unor instituții și a unei societăți capabile să împiedice transformarea puterii temporare a unui om într-o putere nelimitată. Iar America urmează să treacă unul dintre cele mai dificile teste ale democrației sale: dacă instituțiile constituționale sunt suficient de puternice pentru a rezista unui președinte care încearcă să le depășească limitele”, conchide Alexandru Tănase în comentariul său.
 Alexandru Tănase: Doi ani de Trump. Și încă doi înainte){kind=link}