Moș Zaharia pe bună dreptate era cunoscut în regiune ca fiind unul din cei mai bun specialist și unul din cei mai mari cunoscător în vinuri. Nu în zădar, pe timpul sovietic era poreclit „degustator” iar de la 90 încoace toți îi spuneau enologul. Moș Zaharia era unicul gospodar în sat care considera, că beciul trebuie să găzduiască și să păstreze doar butoaie cu vin. Un vin bun nu poate fi păstrat împreună cu murături, cartofi și borcane cu conservații pentru iarnă. De aceia gospodăria lui moș Zaharia mai era și unica gospodărie din sat cu două beciuri. Unul pentru păstrarea vinului fiind proprietatea moșului și al doilea proprietatea nevestei lui pentru tot felul de conserve pregătite pentru iarnă. Ambii se mândreau cu beciul lor aparte, considerându-l pe celălalt ca fiind fără de nici un folos gospodăriei. Cu toate acestea, ambele erau beciuri adevărate. Construite, ca pe timpuri, cu gârlici lung, care ducea adânc sub pământ, ceia ce forma în beci o micro climă constantă și pe timp de vară și pe timp de iarnă. În ambele beciuri era o curățenie exemplară, unde totul era așezat cu gust și gospodărește. Dar nu asta l-au făcut celebru pe Moș Zaharia. Or, în sat mai toate beciurile erau tot atât de adevărate și tot atât de aranjate.
L-au făcut cunoscut pe moș Zaharia poloboacele și vinul din ele. Poloboace erau în beci la moș Zaharia multe și de diferite dimensiuni. Unele mici de 25 de litri, altele mari de 500 de litri toate din stejar și toate așezate cu grijă la locul lor bine ales de vinificator. De fapt nici nu atât poloboacele cât inscripțiile de pe fiecare poloboc, de altfel inscripții scrise frumos, aproape caligrafic cu litere mici parcă împrumutate din abecedar. Culoarea vopselei indica culoarea vinului din poloboc. Toate culorile, fie ele albe, roz, galbene ca uleiul, ori negre ca tăciunele, erau de o nuanță vie – aprinsă, care imediat îndemna omul să se aplece și să citească inscripția de pe poloboc. Pe toate era scris mai întâi de toate „Vin bun” apoi mai jos venea și celebrele fraze născocite de moș Zaharia. Vin bun… până la ușa beciului. Pe altul vin bun până la poartă. Apoi, tot vinuri bune până în drum, până în râpă, până acasă, până în pat alături de soție ori vin bun până pe laița din sarai. În funcție de sortul de poamă, de tăria vinului și gustul omului erau ticluite și inscripțiile de pe poloboace.
Cel mai întrebat vin ,desigur, era vinul „alături de nevastă”. După el, în catalogul lui moș Zaharia, venea vinul „amar ca pelinul până la vecină”. Apoi toate celelalte, vin de pescuit, vin pentru flăcăii din sat, pentru club, pentru paști, crăciun și zile de naștere. Rar cu totul se găsea câte vreun doritor de cel mai ieftin – vin până-n râpă, care era și cel mai de tărie vin.
Și iată că într-o sâmbătă de dimineață, veni la moș Zaharia primarul satului. Eveniment ieșit din comun, dacă ținem cont de faptul, că primarul, care suferea de inimă, nu era băutor de vin. Moșul, cunoscând istoria bolii primarului îl întâlni pe alesul satului destul de rece, presimțind ca și cum că vizita neașteptată nimic bun nu-i poate aduce. Primarul începu discuția de departe comunicându-i moșului noutatea că el este sigur că sătenii la toamnă îl vor mai alege odată primar. Așa că, continuă primarul, poți Moș Zaharia să te ocupi în continuare în liniște cu producerea vinului. Nu mai sărăcește primăria fără impozitele de care te-am scutit pe mata.
Aha, se gândi moș Zaharia, înseamnă că vrea ceva primarul. Să vedem, să vedem care-i prețul scutirii de impozite. Primarul nu-i prea era drag moșului nici mai înainte, dar de când acesta , trecu cu tot cu primărie de partea celor cu protestele, moș Zaharia nici nu-și ascundea antipatia.
N-a trebuit să aștepte mult. Primarul imediat îi curmă presupunerile moșului întrebându-l dacă i-a mai rămas vin de cela bun „până în râpă”. Aș cumpăra pentru primărie vreo-o două zeci de litri, că am nevoie pentru mâine dimineață. Moș Zaharia știa că de la o vreme ,în fiecare Duminică, primarul încarcă un autobus de oameni și se duce cu ei la Chișinău la proteste. La ce dracu i-o fi trebuit primarului vin de cela, care dacă cel care îl bea, nu știa cum, atunci numaidecât venea peste el beleaua. Vinul, fiind gustos, se dădea la băut ușor, tocmai de atâta, cel care nu știa când să se oprească, putea să turbe de ură și furie. Păi el vrea să îmbete protestatarii, își dădu seama moșul. Las că te pun eu la punct, domn primar. Îți dau eu proteste și bardac în Chișinău. . Vin vreai – vin ti-oi da. Și turnă în loc de vin până-n râpă, vin până-n pat la nevastă.
A doua zi autobusul, care ducea lumea la proteste, cum ajunse la ieșirea din sat, i se întâmplă o mare schimbare de macaz. Bărbații care , băură înainte de plecare în loc de „vin până-n râpă”, „vin până-n pat lângă nevastă” li se făcu dor nebun de neveste. Geaba , urla Primarul să continue drumul spre Chișinău să participe la proteste. Geaba spunea că Nu-i a glumă și că cel care se pune împotriva lui Șor se pune împotriva Moscovei. Da Moscova… Geaba. Bărbații, ignorând definitiv, ordinele primarului de a se deplasa la proteste, spuse șoferului să întoarcă autobusul spre casă. Șoferul nu avu încotro și porni spre sat. La marginea satului îi aștepta moș Zaharia, care își întrebă consătenii coborâți din autobus. „Ei cum e vinul meu? Se numește Antipărotest. E o denumire scurtă, dar cu bătaie lungă.
