Am plecat la Paris în compania a șapte femei. Soția mea nu s-a împotrivit să meargă cu noi și Moni Stănilă. Cu încă șase femei care populează spațiul celor 170 de pagini ale romanului STRIGĂ CÂT POȚI. Le-am făcut loc în geanta de voiaj pentru că m-a intrigat acest titlu. Trebuia să-l gândesc pe îndelete, fără să fiu hărțuit de știri, apeluri telefonice și obligații de rutină. Unde în altă parte dacă nu în locuința mezinei mele deja mult mai franțuzoaică decât basarabeancă? Urc alene în turnul de fildeș întors cu fața spre Turnul Eiffel care domină dantelăria peisajului parizian. Exact ca Moni Stănilă intrată concomitent în șase trupuri ale uneia și aceleiași femei. Ele nicidecum nu se pot pune de acord în căutarea răspunsului la întrebarea hamletiană – care dintre ele este cea mai adevărată? Nici măcar Moni Stănilă nu are un vot în plus în această polemică. Sunt convins că fiecare dintre noi poartă aceleași discuții interminabile cu propriile dubluri de acum 15, 20, 25, 30 de ani. Moni Stănilă ne sugerează să ne luăm în seamă pe noi înșine. Să fim indulgenți cu noi înșine, dar și autocritici. Asta nu-i învățăm destul pe copiii noștri. Să vadă mai mult decât apare în oglinda unui selfi. Într-o lume ideală oamenii care își cunosc propriile ipostaze și le respectă nu vor sări la beregata altora. Or asta ne ia tot timpul. Uitați-vă împrejur și strigați cât puteți de tare.
Minutul lui Vasile Botnaru- STRIGĂ-TE PE TINE ÎNSĂȚI
