Brutarul Jean la care merg după pâinea noastră cea de toate zilele și mai ales pentru croasantele din Weekend îsi anunță cumpărătorii prin intermediul unui poster din vitrină că folosește pentru pregătirea aluatului doar sare din regiunea Guerand. E o marcă în afara concurenței ce provine din regiunea situată pe coasta de vest a Franței. În timpul mareei apa oceanică e adunată într-un rezervor enorm, și după ce se potolește e direcționată prin ecluze spre bazinele despărțite prin diguri de argilă și cu fundul plat ca oglinda, după care își face treaba soarele evaporând apa. În aparență nimic complicat. În realitate e o muncă istovitoare. Și nocivă pentru pielea expusă la soare și vapori de sare. Mâinile muncitorului de la sărărie care în franceză se numește PALUDIER spun totul. De departe el arată ca o barză singuratică ce se plimbă agale de-a lungul digurilor. Mai întâi el adună sarea de la suprafața apei cu un fel de sită dreptunghiulară prinsă la capătul unui baston lung de minim trei metri. Unealta e mânuită cu multă grijă ca sa nu agite argila de la fundul bazinului. Astfel e recoltată sarea fină numită in franceză FLEUR DE SEL. Cea ma prețioasa. După ce toată apa se evaporează este răzuită sarea de pe fundul bazinului.
Înainte vreme se considera că e o muncă pentru femei deoarece bărbații nu ar fi suficient de abili și nu ar avea suficientă răbdare. Sarea recoltată prin aceasta metodă arhaică imposibil de mecanizat pe micile parcele de la Guerand e foarte căutată de brutari dar si de cofetari. Poate ați avut ocazia să gustați caramele cu sare. Sau produse de patiserie. Sarea de Guerand se dizolvă foarte rapid și nu are gustul amărui al sării de mină. Oceanul Atlantic în regiunea Bretagne este cel mai puțin poluat drept urmare sarea recoltată la Guerand este de o calitate ireproșabilă. Iată de ce brutarul Jean de la Paris anunță cumpărătorii cu mândrie profesională justificată că folosește nu o sare oarecare ci doar marca Guerand. Deci când veți citi în internet că regiunea Guerand nu are egal în toată Europa în ceea ce privește calitatea sării să știți că e un lucru dovedit. Și apreciat. Trebuie să recunosc, în urmă cu 17 ani când abia îi cunoscusem pe cuscrii mei din Franța care insistau să vizităm sărăriile de la Guerand și abia apoi celebrul munte Saint Michel – cel pe care mareea periodic îl înconjoară cu apă decupându-l din țărm – mi se părea cam bizară atitudinea lor pioasă față de sarea de bucătărie extrasă din apa oceanului. Adică un fel de dar gratuit al naturii. Astăzi pot spune că mă simt deja contaminat de virusul patriotismului breton și pot aprecia la justa valoare atuurile celei mai vestice regiuni franceze ce apare pe hartă ca un vârf de luntre pornită să navigheze în Atlantic. Și țin neapărat să ajung într-acolo cu orice ocazie, ca sa savurez, de altfel adevăratele clătite bretone, adică les crepes sau galete cum le numesc impropriu oamenii născuți în alte regiuni. Dar despre clătite e păcat să vorbim doar în treacăt, iată de ce mă opresc aici în speranța ca voi reveni la subiect și în aceste locuri cu adevărat magnifice.
