Invariabil două probleme, mari și late, atrag în vârtejul discuțiilor tot mai multă lume, pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul anului. PRIMA: cum să ne debarasăm de păcatul colectiv de a hali sarmale și răcituri în noaptea de Revelion, odată ce serbăm (nu toți, dar suficient de mulți) Crăciunul cu un decalaj de două săptămâni față de prietenii și rudele din afara țării? Și A DOUA: cum să ne debarasăm de prostul obicei de a folosi pocnitori, petarde și focuri de artificii în noaptea dintre ani, chiar dacă ȘTIM PREA BINE cât de mul suferă de spaimă pruncii, animalele de companie, chiar dacă incendiem câte un balcon sau lăsăm pe câte cineva fără un ochi sau cu mâna sau piciorul betegite? Hai că PRIMA problemă e greu de înțeles și imposibil de rezolvat, deoarece se proptește în diferite interese divergente și cutume seculare. Pe când pe a doua o putem rezolva chiar noi, cetățenii, fără să intervină înalții prelați din Grecia, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului sau cabinetul de miniștri! E destul să nu mai cumpărăm, naibii, petarde, pocnitori și focuri de artificii. Oare nu au fost suficient de convingători doctorii veterinari, activiștii eco povestind, de atâtea ori, la televizor, cât de mult suferă toate vietățile din cauza demenței colective, ce ne apucă în noaptea de Revelion (nu pe toți, dar pe suficient de mulți)? Oare cele două războaie – din Ucraina și din Israel, nu produc destule victime, tragedii, dezastru și zgomot, de mai căutăm să ne delectăm și noi, imitând războiul, cu salve pirotehnice chinezești, mai și irosind în dodii o mulțime de bani? Oare nu am avut niciodată ocazia să vedem ochii îngroziți ai unui câine sau a unei pisici după vacarmul care începe – cum altfel? odată cu discursul rostit de Putin și se încheie, dă Doamne, pe când demarează telerevelioanele locale. În ce mă privește, mi-am luat doza de repulsie și groază față de tot ce arde și pocnește la Revelion încă de când eram elev în școala primară, după o întâmplare stupefiantă de la un matineu de Anul Nou. Un coleg dintr-o clasă paralelă, cu predare în limba rusă (în care concentrația de huligani era peste media pe școală), o simpatiza pe o fetiță din clasa noastră. Ea nu-i dădea însă nici un semn de minimă reciprocitate. Și atunci băiatul amorezat s-a gândit să se facă remarcat printr-un gest de nesăbuință și cruzime. În plină serbare, el a lipit de obrazul fetei sârma incandescentă a lumânării de Bengale ce tocmai se stinsese, cauzându-i o arsură profundă. Fata s-a ales pe toată viața cu o cicatrice inestetică pe față. Iar pretinsa ghidușie a ștrengarului a rămas nepedepsită, pentru că făptașul avea o vârstă mult prea fragedă ca să fie trimis la o instituție de corecție. Mai conta și statutul social al părinților săi, care făceau parte din grupul fratemaimarist al intelighenției sătești… Foarte des, când văd arzând o lumânare bengaleză, îmi amintesc de fata, pe care a nenorocit-o micul Don Juanul respins. Mă și gândisem să scriu o nuvelă sau un scenariu de film, în care, cei doi s-ar fi întâlnit, peste ani, la o serbare de Revelion, ca să depene înapoi viețile, așa cum le-au trăit după acel nefericit incident din copilărie – el ajungând să facă bani din comercializarea de petarde și focuri de artificii, pe platforma virtuală JUCAȚI-VĂ CU FOCUL! ea făcând meserie de doctor veterinar sau chirurg plastician. Dar pentru că viața bate filmul, aștept poate îmi iese în cale deznodământul real.
Minutul lui Vasile Botnaru- PĂCATUL DEMENȚEI COLECTIVE
