Atunci când m-am trezit pensionat în condiții perfect legale de instituția de presă pentru care am prestat servicii de manager de subdiviziune locală timp de aproape 18 ani, cel mai greu a fost să depășesc condiția de victimă. S-a produs o mulțime de cuvinte și imagini despre senzația asta ce se plimbă prin vene ca un șarpe umplându-le cu deznădejde și ranchiună. Actorul rus Mihail Ulianov a redat excelent starea asta într-un film (Частная жизнь. 1982) pe care îl văzusem în tinerețe. Numai că de unde minte ca să fi înțeles atunci mesajul?.. Acum îmi pot permite luxul să tratez cu ironie … jelea bocitoarelor care prevestesc moartea libertății de exprimare din cauză că lor li s-a îngrădit posibilitatea să apară pe sticlă. Ce rost mai are arta telepovestitului și teleconsumului în lipsa lor?! Cine s-ar mai putea ridica la altitudinea protagonistei din Tragedia optimistă (1963, film premiat la Festivalul de la Cannes), cu privirea-i de comisar și farmece de sirenă?! Nimeni! Șarpele rece al ranchiunei le determină să debiteze tot felul de enormități. Să îi afurisească pe toți acei care nu-și exprimă solidaritatea necondiționată, să-i blesteme pe acei care le reproșează că au știut mult prea bine din palmele cui ciugulesc bunișorul. Până și samaritenii care vor fi având rezerve nemărginite de empatie lasă ochii în jos când văd coincidențele de discurs și căptușeala purpurie a mantiei monahale cu care își acoperă pretinsele slăbiciuni umane.
Din filmele americane ne-a intrat în limbajul uzual expresia just business. Tarantino își omoară personajele cu sânge rece invocând sintagma nimic personal, just businessd. Valabilă și invers. Dacă telespectatorul are bănuieli rezonabile că printre lacrimile de crocodil sunt strecurate cu bună știință lozinci politice și slogane electorale de s-ar mai uita la televizor?!
