Pedant până la cer, Mircea Snegur a probat această virtute chiar prin executarea ordinului de chemare – primul e mereu cel dintâi. Am și un motiv personal ca să prețuiesc meticulozitatea-i proverbială. În memoriile sale, Mircea Snegur reproduce sumar o discuție purtată în nucleul decizional al sucursalei din Moldova a PCUS, în cadrul căreia șefimea bolșevică de la Chișinău, între altele, s-a referit la umila mea persoană, ajungând la concluzia că am convingeri incompatibile cu linia partidului și a recomandat să fie reparată fără întârziere greșeala de a mă fi numit în funcția de redactor-șef la cea mai importantă gazetă komsomolistă, „Tinerimea Moldovei”. Vă spun altă dată cine a executat ordinul cu osârdie exemplară, deși, mai bine am să-i las pe martorii oculari să povestească cum am devenit peste noapte șomer și cine a avut curajul să-mi propună o slujbă. Acum despre pedanteria lui Mircea Snegur e vorba, grație căreia dispun de cea mai autentică dovadă documentară că nu am fost soldățelul de plumb al comuniștilor sovietici, ba dimpotrivă, am vâslit pe contrasens când și cât m-a dus mintea. Presupun că picătura ce umpluse paharul răbdării comuniștilor a fost articolul lui Vlad Pohilă despre oportunitatea trecerii la grafia latină a limbii care se mai numea la acea vreme moldovenească, articol pe care la-m publicat contrar împuternicirii de a zăgăzui orice mesaje de natură subversivă. Pledoaria lui Vlad Pohilă apărută într-un ziar cu tirajul de circa 250.000 de copii, rezona cu celebrul articol „Veșmântul ființei noastre” de Valentin Mândâcanu, publicat în revista „Nistru” condusă de Dumitru Matcovschi. De acolo mi se trage divorțul iremediabil de comuniștii care mi-au făcut o mare favoare, pentru că de atunci m-am ferit ca dracu de tămâie, de orice angajamente politice. Chiar atunci când președintele Mircea Snegur m-a invitat în birou ca să mă anunțe că îmi încredințează misiunea să fiu reprezentantul instituției prezidențiale în cadrul Consiliului Coordonator al Audiovizualului, așa cum prevede legea, am ținut să precizez că voi reprezenta întâi de toate breasla și interesele jurnaliștilor din domeniu. Știu că nu i-a convenit mica mea rebeliune conceptuală, dar nici nu a încercat vreodată să-mi dea indicații legate de activitatea de pionierat a consiliului, nici mie personal și nici prin interpuși. Am prețuit enorm acel gest de altruism politic, pentru că în locul meu ar fi putut trimite o iscoadă, un băgător de seamă, un lobbist care să-i aducă dividende politice. Mircea Snegur, la rându-i, m-a prețuit pentru refuzul politicos, dar ferm de a mă încovoia, pe vremea bolșevicilor, dar și în vremuri când se perindau la putere “ai noștri”. Cea mai nostimă apreciere a perfecționistului Mircea Snegur am auzit-o de la fiică mea Lina. În ziua când aflaserăm de pe internet vestea tristă despre trecerea în neființă a primului președinte, ea și-a amintit cum o căuta pe Lina Botnaru la telefon după jurnalele de la PRO TV, pentru a o ajuta binevoitor, părintește, dar cu exigența unui microbist înveterat, să rostească corect denumirile echipelor în ipostaza de prezentatoare a știrilor din sport.
Minutul lui Vasile Botnaru- MIRCEA SNEGUR, URZITORUL ȘI URSITORUL
