Cu riscul de a produce impresia unui om ciudat (de parcă nu ai fi, vor spune a-micii și in-a-micii la unison), zic, riscând să dau impresia unui om dus cu pluta, mereu stau de vorbă cu viețuitoarele care îmi ies în cale. Nu pretind neapărat că înțeleg limbajul maidanezilor care au partajat orașul ca vânzătorii de droguri sau al cioroilor aroganți ca băieții și fetele de bani gata. Dar inteligența faunei urbane mă înduioșează ca finalul TITANIC-ului.
Dacă am avea și noi măcar o zdreanță din perspicacitatea câinilor vagabonzi, poate am înceta să aruncăm chiștoacele de la balcon sau din fereastra mașinii? Poate nu am lăsa peste tot recipientele din care am crăpat bere, chipsuri, posmagi, iaurt, ciocolată… Îmi spunea un câine că asta e ca și cum te-ai pișa fără să te deschei la prohab, fără să dai jos nădragii.
Ca și cum ai borî în patul în care ai de gând să dormi. Ah, ce mai comparații rafinate! Dacă ne-ar fi înzestrat Dumnezeu cu mai puțină trufie și ne-ar fi dat mai multă responsabilitate societală, îmi spunea o albinuȘă, poate era să avem mai multă grijă de mămicile nevoite să facă slalom printre mașinoaicele parcate pe trotuare, de parca suntem o hoardă barbară asediind cetatea Sorocii.