Cine măcar o dată a fost săltat de poliție ca să i se ia amprentele digitale cred că îmi va da dreptate – nu e nimic mai scârbos decât cerneala opacă, lipicioasă ca funinginea, aplicată meticulos cu o rolă rând pe rând pe fiecare din buricele degetelor. După care anchetatorul te ține strâns de falangă ca sora medicală care se pregătește să te înțepe ca să recolteze o eprubetă de sânge pentru analize. El te apucă ca pe o rădașcă cu dexteritate de entomolog și apasă rotativ vârful degetului ca să obțină un imprimeu cât mai clar pe care să-l compare cu petele de grăsime de pe degete găsite la locul crimei. Mi s-a întâmplat să fiu în ipostaza de suspect preț de câteva ore, până s-a dovedit că nu am nicio legătură cu răufăcătorii căutați de anchetatorii de la crima organizată alertați zdravăn de cineva de sus. Lucram la ziarul parlamentului Sfatul Țării. Din redacție ar fi dispărut camera de luat vederi cu niște filmări compromițătoare la adresa unui înalt demnitar. Poliția chemată de păgubași m-a luat la întrebări pentru că eram singura persoană cu acces la enormul dulap de fier în care păstram consumabilele scumpe pentru utilajele electronice folosite la producerea gazetei. Eram un fel de “ivanturbincă” ce descuia și încuia dulapul moștenit de la Comitetul Central al PCM – după ce parlamentul a evacuat de acolo tot mobilierul în speranța să alunge și năluca comunismului. Spre norocul meu niciodată nu atinsesem camera de luat vederi ținută la adăpost de colegii care zămisleau presupusa bomba mediatică. Am scăpat basma curată dar nu și de senzația de dezgust, de scârbă, de greață. Pentru că aparatul căutat de poliție a reapărut în mod miraculos în biroul colegului care făcuse tam-tamul. Cică o descoperise sub masă așezată grijuliu pe un ziar la câteva ore după sesizarea poliției. Nu am aflat nici atunci și nici mai târziu dacă a fost lucrătura serviciilor secrete curioase să vadă materialul filmat, sau a dat alarmă falsă colegul care putea să fi uitat unde anume lăsase camera de luat vederi și i-a fost jenă să recunoască după ce alerta luase proporții. Oricare ar fi fost adevărul, el nu a avut curajul să-și ceară scuze pentru rahatul în care m-a băgat, dar nici anchetatorii nu au găsit de cuviință barem să fi mimat o zdreanță de regret pentru bănuiala nejustificată ce m-a panicat. Atunci mi-am dat seama cât de vulnerabili pot fi oamenii când au de furcă cu ceea ce numim organe de drept, cum se amplifică nedreptatea și se îneacă în adrenalină rațiunea atunci când îți prinde degetele în menghină anchetatorul-entomolog. Acea experiență m-a ajutat mai târziu când fusesem convocat pentru mărturii în dosarul 7 aprilie pentru 17 secunde de imagine video – l-am surprins în timp ce filmam intrând la etajul doi al parlamentului pe un deputat comunist notoriu negociind cu un grup de protestatari arborarea drapelului național drept semnal de victorie și de încetare a devastării parlamentului și președinției. Mi-a fost de folos și în alte câteva episoade instructive, care m-au convins că singurul remediu împotriva efectului hipnotic, inhibator al contactului cu făcătorii de dreptate este transparența. Mi-am amintit de pățania acoperită de colbul câtorva decenii când am văzut recent știrea despre decizia neexplicată a unui magistrat de a interzice accesul publicului, deci și sau mai ales al presei, la ședința într-un dosar de mare rezonanță și de imens interes public. Ghidându-mă de prezumpția inocenței aș putea zice că judecătorul preferă să examineze dosarul cu ușile închise pentru că e presat de responsabilitatea enormă, pentru că obloanele i-ar proteja intima convingere de orice influențe. Poate. Nu am de unde să știu. Dar de ce nu insistă inculpatul să vină presa în ședință? Să-i certifice nevinovăția pe care o pledează, ori să arate lumii întregi căința izbăvitoare pentru faptele reprobabile ce i se incriminează, săvârșite fără premeditare și fără scop meschin. Iar judecătorul să decidă dacă e așa sau nu. În fața publicului și a întregii societăți avide de dreptate. Cred că asta așteaptă Europa de la magistrații din Moldova răsăriteană – transparență adevărată și nu regrete postume.
Minutul lui Vasile Botnaru- DRUM PAVAT CU REGRETE POSTUME
