Minutul lui Vasile Botnaru- DE CE NU AM APUCAT SĂ-L COLINDĂM PE ION DRUȚĂ

După câteva luni de acomodare la facultatea de jurnalism de la Universitatea Lomonosov, am aflat că fata care ridica mâna când era strigat numele Druță (în timpul controalelor inopinate după cursurile de torent din sălile Komunisticeskaya sau Leninskaya) era una din cele două gemene ale lui Ion Druță din căsnicia cu Era Rosina. Olia nu avea apucături de vedetă răzgâiată, chiar dacă numele lui taică-său figura constant pe afișele Teatrului Armatei. Chiar să fi vrut, nu avea cum să se ia la întrecere cu nepotul lui Budionnîi sau cu alte odrasle cu moț, care purtau nume sonore din Enciclopedia sovietică. După încă o habă de vreme am întâlnit-o la cămin, la etajul 13 al clădirii stalagmită de pe colinele Vorobiov. Olia se împrietenise cu o colegă din Kazahstan, plăpândă și mlădioasă ca tulpina de mac. Mai curând despre kazașca Aiguli, cu care eram colegi de grupă, aș fi spus că seamănă cu protagonistele din romanele și piesele lui Druță și mai puțin despre Olia. Puteam să pariez că fiica lui Druță, la cum arăta, niciodată nu a avut ocazia să scoată o căldare de apă din fântână, darămite să fi tras sapa prin grădină. Ea viețuia în cu totul altă lume decât cea din care veniserăm noi, o droaie de moldoveni, care încercam să ne ținem grămadă, ca țâncanii abandonați de lupoaică. Mulți dintre noi abia la Moscova am îndrăgit cu adevărat gustul de mămăligă, concertele JOC-ului și spectacolele după piesele lui Druță, grație cărora m-am lăsat molipsit de teatru. Gașca de moldoveni m-a împuternicit să negociez cu kazașca Aiguli, căreia îi revenise misiunea să mijlocească tratativele cu Olia Druță, care, la rându-i, ar fi trebuit să aranjeze învoirea patriarhului să-l colindăm de Crăciun. Pregătiserăm ustensile, catrene de admirație, costumația și desaga cu cadouri în schimbul eventualelor autografe. Dar kazașca Aiguli ne-a anunțat că nu e cu putință. Am rămas cu visul neîmplinit, ca Trofimaș din nuvela lui Druță, care a pierdut rublele pentru șleapcă, când îi era viața mai dragă. Printr-un concurs fericit de împrejurări am aflat, mai târziu, că maestrul nu știa nici cu spatele despre ceata de urători care se pornise, în îndepărtatul an 1977, să-i facă o vizită. Era lesne de presupus – Olia nu dorea ca părinții să știe că hojma zăbovește pe la căminul studențesc, unde locuia prietena ei Aiguli, dar și un tip blond, bine făcut, după care îi curgeau ochii. Nu m-am încumetat să o întreb pe Olia dacă, de bună seamă, ne trăsese pe sfoară. După ce s-a stabilit în Israel iarăși era cu neputință. Dar, de acum încolo nici nu mai are rost. Pentru că îl vom putea colinda pe Ion Druță fără să-i cerem permisiunea.