Strada Albișoara s-a pricopsit cu spații de promenadă arcuite ca niște mânere de ulcior. Proaspăt pavate ele se îndepărtează de trotuar, fac o curbă leneșă ca itinerarul de țestoasă apoi îl readuc pe pietonul gură-cască, ca mine, înapoi pe panglica de asfalt în loc să îl ghideze spre semafor, la cofetărie sau la secția de poliție.
Presupun că aceste sprâncene arătă excelent pe planșele arhitecților. Dar nu satisfac nevoia firească de a o lua pe scurtătură atunci când o femeie împinge un cărucior cu de toate – un copil, 2 kg de cartofi, un pet cu apă potabilă și patru portocale. Sau când un bărbat are misiunea să ia puștiul de la grădiniță și să ajungă cât mai repede în fața televizorului unde se dă un meci de campionat mondial.
Așa ceva nu era trecut în caietul de sarcini, vor riposta autorii proiectului. Dar de ce nu? Dacă tot ați decis să îngropați niște pietre de pavaj în pământ procurate din bani publici, și nu din pomeni, de ce nu s-ar folosi de ele și numitele mame cămile și tați elefanți? Lor le recomandați să meargă și în continuare pe cărările de apariție spontană care sfidează eleganța planurilor urbanistice?
Nu vă grăbiți să-mi reproșați că e un subiect minor. Pentru că în realitate vorbim despre respectul pentru nevoile reale ale oamenilor. Nevoi care, cam timid, dar totuși ajung pe agenda edililor.
Trebuie să recunosc deunăzi m-a dat pe spate un avertisment afișat de drumarii care repară o stradă ultracentrală. În loc de o interdicție cazonă de genul russki korabli … bannerul vorbea cu mine omenește, blajin, arătându-se conștient că lucrările provoacă deranj, dar răbdarea îmi va fi recompensată cât de curând posibil cu o priveliște ce ne va bucura pe toți.
Până să văd strada renovată mi-a provocat o enormă bucurie însăși stilul anunțului formulat de drumari. La fel cum mă bucurase cândva mica victorie a jurnalistului Dmitri Ciubașenco care lupta cu interzicerea circulației pe lângă poarta SIS-ului din strada Serghei Lazo. Sau cum mă bucurase inițiativa Maei Sandu de a anula interdicția de circulație pe lângă poarta președinției din strada Maria Cebotari.
Sunt semnele plăpânde ale plecării, sper iremediabile, din Uniunea Sovietică. Imperiul care dădea prioritate automobilelor ce cărau șefimea, astfel încât în dreptul galeriei de pe strada Pușkin prin care zbugheau peste trotuar mașinile primăriei atârna ca un țurțure enorm inscripția БЕРЕГИСЬ АВТОМОБИЛЯ! (automobilul are proritate)…
De altfel primarul capitalei trebuie să fi auzit o legendă despre academicianul sovietic Mstislav Keldîș, care a fost trimis la Novosibirsk să organizeze deschiderea unei filiale a Academiei de Științe a URSS. În orășelul academiei construit de iznoavă el ar fi dispus ca drumarii să nu se grăbească cu trasarea potecilor, ci mai întâi să aștepte preț de câteva luni ca oamenii să bătătorească cărările, pe scurtătură, după care să le acopere cu asfalt.
Nu știu cât adevăr și câtă minciuna conține acest mit despre matematicianul Keldîș, de trei ori erou al muncii socialiste și laureat al premiilor Stalin și Lenin. Cert este că diriguitorii sovietici au știut să facă teatru simulând mereu grija pentru popor. Tradiție continuată cu dibăcie de către țarul care deplânge cel mai zgomotos cu lacrimi de crocodil destrămarea Uniunii Sovietice. Dar asta e deja o altă poveste.
